Cuvee Sissi 2017 SERVE

Recunosc ca editia 2016 m-a prins probabil intr-o pasa nu prea buna. Adica am avut o opinie ceva mai rezervata decat alti confrati in ale datului cu parerea. Poate m-am inselat, poate sticla, poate momentul degustarii sa fi concurat la o anume parere. Cert e ca editia 2017 mi-a placut mai mult, aducand pe langa profilul asteptat (aciditate, adieri de flori albe, fructe rosii, senzatie de prospetime intensa), un aer de rafinament nu tocmai des intalnit in gama roseurilor de la noi (si nu numai). E un vin de toata lauda. Totusi trebuie avuta grija cu temperatura de servire. As zice ca n-ar trebui servit prea rece. Finetea poate fi interpretata ca lipsa de corp, stiti cum e. 
Ciprian Haret sugera chiar aerare 30 de minute. Eu n-as merge pana acolo, dar puteti experimenta aceste sugestii. 
In rest, sa remarcam sticla "aerodinamica" si inchiderea cu dop de sticla.
12.5%, IG Dealurile Munteniei, ~50 lei, 87 pct
  


Alira Rose 2017

Alira rose s-a impus in ultimii ani in categoria roseurilor de la care ai asteptari. Iar pe lista aceasta se ajunge doar avand si confirmari. 
La proba paharului avem o frumoasa culoare rose somon, cu arome de trandafiri, grepfrut roz, piersica, ceva banane, fructe rosii (capsune, zmeura), corp vertical, acid, aducator de pofta de mancare.
Din nou, etichetele nu ofera informatii privind DOC-ul sai IG-ul dupa caz. Exista o holograma pe gat, insa scanarea codului qr nu duce unde trebuie (ma rog, poate nu-mi citeste mie corect). Dar acestea sunt detalii poate nesemnificative in context. 
Vinul este o noua confirmare ca la Alira exista o reteta buna de rose. Elegant si cu aciditate reconfortanta, Alira Rose 2017 va fi probabil un nou succes. Tot la fel de probabil, avem acelasi cupaj de Feteasca neagra si Cabernet sauvignon. 
Doar o parere: poate 2016 si 2015 au fost un pic mai bune, insa doar infinitezimal, daca nu iluzoriu, judecand dupa strafundurile memoriei mele gustative.
12,9%, ~35 lei, 84 pct
 


  

Piraţii de la Marea Neagră şi Tămâioasa românească *

Se zice că trăia odată la malul Mării Negre o ceată de haiduci. De fapt, dacă privim cu seriozitate problema, erau niște tâlhari de joasă speță. Și mai bine zis, erau niște pirați de uscat. Cum vine asta, vă întrebați? Vă explic imediat.

Metoda lor era relativ ingenioasă. Se știe ca în nopțile fără lună, sau în nopțile cu furtună, exista obiceiul de a aprinde focuri pe mal, astfel ca navigatorii să știe cam pe unde se află și care e distanța până la țărm. Banditul dobrogean era inventiv: aprindea și el focuri, dar nu pentru a-i ajuta pe marinari, ci pentru a-i ademeni mai aproape de tărm decât ar fi fost prudent. Stânci, naufragiu, morți, o sticlă de rom, bărci, jaf, ahoi!, arrr! etc.

Legenda zice că șeful bandiților era un domn numit Radu Soare care trăia în pădurea Comorova, adică pădurea de la Neptunul zilelor noastre.

Și într-o zi furtunoasă îi ajunge la ureche lui Radu Soare că în zare a apărut o “corabie cu trei catarge și pântecele lung” care se lupta cu furtuna. E un aspect important, care ne spune că nava era de origine occidentală. Baieții noștri s-au pus pe treabă, au aprins focurile astfel încat să ademenească nava spre țărm, zis și făcut, corabia s-a lovit de stânci, mulți morți, nu că pe “haiducii” noștri i-ar fi interesat prea tare subiectul. A doua zi furtuna s-a potolit, iar Radu Soare și ai lui s-au urcat în bărci să exploreze epava. Dar “n-au gasit nimic care să le răsplătească strădania”. Tocmai când se întorceau obidiți la mal, mândra lor căpetenie a băgat de seamă că marea era plină de joarde de viță de vie provenind de la epavă. El le-a ordonat ortacilor să adune toate joardele. Ei l-au ascultat dezamăgiți si crâhnind, zicându-și că partea lor de lume e plină de viță de vie roditoare din moși strămoși și că nu prea merită efortul.  Dar Radu Soare a ramas ferm pe poziție- a curățat o parte a pădurii, unde și-a plantat prada și a asteptat. După câțiva ani a gustat din poama viței și i-a plăcut atât de mult că s-a lăsat de haiducie ca s-o îngrijească mai bine.

Peste ani si ani cele trei fete ale ex-căpitanului s-au măritat. Prima cu un transilvanean, a doua cu un oltean și ultima cu un moldovean. Deja bănuiti ce s-a întâmplat: pe lângă zestrea din tâlhărie le-a dat ginerilor și un dar în joarde de viță. Pe care le-a plantat fiecare de unde era. Și de asta avem azi tămâioasă de Drăgășani, Busuioacă de Moldova și muscat de Târnave. Și toate de la o corabie franțuzească și de la niște tâlhari neaoși.

Sfârșit.

Trebuie să indic ca sursă bibliografică o interesantă cărticică scrisă de Gherasim Constantinescu (mare om, a fost presedintele OIV- Organizația Internațională a Vinului) și Adrian Alexandru Heraru, numită “Metamorfozele Vinului – legende și povestiri despre vița de vie și despre vin”, ed. Niculescu, Bucuresti, 2005, pg 97 “Via adusă de valuri”. [later edit: deși este o poveste distractivă, trebuie să aveți în vedere că nu există alte surse mai serioase din punct de vedere istoric și documentar care să confirme legenda]

Din Google aflăm și o altă variantă a legendei, în care dl. Soare era de loc din Murfatlar și “de aceea se spune că Murfatlar stă la originea vinurilor romanești” (fals citat). Partea aceasta e puțin probabilă, pentru că acum 200 de ani (să zicem) într-un punct oarecare al actualei podgorii Murfatlar ar fi fost mai comună priveliștea unei turme de oi, decât cea a rândurilor de viță de vie. Abia din 1887 s-au făcut acolo primele plantații experimentale, apoi s-a dezvoltat o stațiune de cercetare viticolă, dar abia după cel de-al doilea război mondial plantațiile s-au extins rapid. Dacă ne gândim un pic la istoria zonei și la toponimul turcesc, deja ideea unei tradiții multimilenare neîntrerupte pare doar o poveste de marketing.
sursa foto: pietroasaveche.ro
Cât privește caracterul național implicat de nume, să zicem că în lucrarea de referință Wine Grapes (Robinson, Harding și Vouillamoz) Tămâioasa românească este amintită doar ca un sinonim al unui strugure larg răspândit, anume Muscat blanc à petit grains. Așadar, face parte din marea familie a muscaturilor, care cuprinde în jur de 200 de varietăți, printre care și cunoscutul Muscat Ottonel. De ce anume a simțit cineva nevoia să o boteze “românească” rămâne a fi stabilit, cam în același rând cu celebrul ou românesc, cunoscut așa doar prin unele cărți de bucate de la noi.

Până la urmă, dacă o luam pe aia dreaptă și după povestea noastră de azi, Tămâioasa românească e de fapt cam franțuzească, oricum venită de peste mări și țări, dar deh! să nu mai zică lumea că n-avem povești de spus despre vin.  [later edit: de fapt grecească, studiile ADN confirmând ipoteza originii est-mediteraneene. Fiind un strugure cu multiple denumiri regionale, se prefera generic denumirea franceză, mai des utilizată în literatura de specialitate]

N-o să insist asupra profilului organoleptic, pentru că sunt convins că stiți toți cam ce soi de vin poate da acest strugure.

În ce privește exemplarele pe care le putem găsi în rafturile Selgros, din cele pe care le-am încercat, v-aș recomanda două etichete, ambele din zona Olteniei, de la Domeniul Coroanei Segarcea, respectiv Crama Oprișor. Ambele sunt vinificate în sec, devenind astfel pe de o parte mai prietenoase asocierilor culinare, pe de alta chiar potrivite consumului colocvial (sau convivial, depinde cum o luați). De exemplu, as fi curios cum ar sta lângă acesta rețetă. Poate îmi spuneți într-o zi. Iar din cele pe care nu le-am încercat, e pe lista de încercări viitoare una dulce și venerabilă, cu an de recoltă 1996. Eu zic să ținem legătura!




*aparut in cadrul campaniei SELGROS cauta pasiunea

VARVAGLIONE - 12 e Mezzo - Malvasia del Salento (2016)

La sfasitul actului intai din piesa shakespeariana celebra, Richard al treilea, fratele mai mare al omonimului este redus la tacere de ucigasii tocmiti de maleficul sau fratele. Ucigasul spune, in traducerea romana: "Şi dacă nu-ţi ajunge, Am să te-nec în butea cea cu vin". Doar ca in varianta originala, lucrurile sunt mai detaliate in ce priveste vinul: "if all this will not do, I'll drown you in the malmsey-butt within". Malmsey! 
Aveti dreptul la o incercare sa gasiti legatura cu vinul de azi:) Da, e denumirea anglicizata a Malvasiei. Malvasia este un strugure raspandit, chiar daca nu ne vin in minte multe vinuri monovarietale. Se foloseste in amestecul de Porto, de Madeira, in Vin Santo, il gasim in Grecia (se banuieste ca provine din Creta) si in tarile adriatice. 
Expresia de azi este din registrul tropical, impetuos aromatic, cu adicitate bine integrata. Nu are un corp de gimnast, dar nici Richard nu este. Pe scurt: vin de voie buna.
IGP Malvasia del Salento, Varvaglione, ~40 lei, 84 pct



Davino Flamboyant 2014


Atunci cand se scrie nota de degustare a unui vin, enumerarea unei liste intregi de descriptori aromatici este o uzanta deloc exotica (si cu cat mai multe fructe, flori si bizarerii cu atat mai bine), apoi e musai sa se foloseasca cuvinte mari in cazul celor mai bune (cum ar fi complex, intens, amplu, profund etc). 

Eu unul zic din prima ca Flamboyant 2014 e unul dintre cele mai bune vinuri aparute sub aceasta eticheta si unul dintre cele mai bune vinuri romanesti pe care le-am gustat vreodata. Poate cel mai bun. Aminteste de 2009, dar il poate depasi. 
Sigur ca avem un profil organoleptic de clasa, pe care ar trebui sa-l talmaceasca fiecare in parte, insa elementul esential pe care il am in vedere in "analiza" mea este structura foarte solida, care pare un soi de exoschelet care va tine vinul in viata multa vreme. Apoi ar fi melanjul gustativ amintind de umami si (daca tot suntem la capitolul laude) remanenta excelenta. 

Unicom Production, DOC Dealu mare, Cabernet sauvignon, Merlot si Feteasca neagra, 14,5% alc, ~160 lei in magazinele specializate, 96 pct.    


VINOistorii. Grigore Ghica și Chateau Lafite

Edouard Grenier, prieten cu mai celebrul Lamartine, a fost un poet și diplomat francez, o vreme secretar al domnitorului Moldovei Grigore Alexandru Ghica, la recomandarea lui Vasile Alecsandri.

El ajunge la Iași în 1855, capitală care, după cum povestește francezul, avea pe atunci o singură stradă pavată, și nici aceea de la un capăt la altul („în vremea aceea, o singură stradă era pavată, artera principală a orașului. Chiar curtea palatului nu era decât o mare mlaștină sau groapă impracticabilă”).

1855 este un an important în istoria Moldovei și, extrapolând, în cea a României, deoarece atunci a avut loc dezrobirea populației rrome, proces evident anevoios, dar adus până la urmă la îndeplinire. În Țara Românească același lucru se va întampla un an mai târziu.

Tot sub domnia lui Ghica se va aboli cenzura presei și a operelor literare, aspect din care va rezulta o înflorire a producției jurnalistice și literare în anii următori. Și mișcarea unionistă va fi sprijinită de domnitor, lucru deloc agreat de către Marea Poartă sau Rusia.

Lucrarea lui Grenier poartă numele „En Moldavie 1855-1856”, fiind publicată în 1894 la Becanson, în doar 10 exemplare. Din fericire, pasaje din ea ne sunt accesibile via „Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea”, serie nouă, vol VI, Editura Academiei Române, București 2010. Ea ne oferă o imagine interesantă asupra perioadei, dar și asupra persoanei „gospodarului” Ghica, pentru că așa se numea conducătorul principatului în epoca Regulamentului organic. Grigore studiase în Franța și în Confederația Germană, aducând cu el, pe lângă idei inovatoare, gusturile locurilor, după cum aflam în cele ce urmează.

Prânzul era de obicei la ora patru; dacă, din întâmplare, era devansat, domnul mă anunța printrunul dintre servitori. Mă îmbrăcam și urcam în salonul în care erau reuniți comesenii. Beizadelele, aghiotanții, una sau două prințese cu soții lor, câteodată secretarul grec Bibika, un caraghios de care voi vorbi mai încolo. Se trecea în sala de mese când se anunța că domnitorul era acolo. Locul meu a fost totdeauna aproape de tinerele prințese; bucătăria era franțuzească; vinul la fel, un Chateau-Lafite. Singurul detaliu puțin oriental era un soi de paj, care statea în spatele principelui cu un enorm evantai din pene de păun, lucrat la mănăstirea Văratic, și alunga muștele cu o gravitate imperturbabilă.

Masa era destul de rapidă, principele mânca repede și în liniște. Nimeni nu îndrăznea să ridice vocea în fața principelui sau a tatălui și el, neavând să le spună nimic nou, se tăcea. La început am tăcut și eu ca toată lumea, am tăcut. Dar când am observat că tăcerea principelui venea din plictiseală, iar a mesenilor atât din timiditate cât și din vidul capetelor lor mici, când am fost convins că vor fi bucuroși toți, mari și mici, să nu se mai plictisească atât de regal, am rupt tăcerea și, fără a-l întreba pe domn (niciodată nu trebuie întrebat un domn), am riscat câteva glume. Am fost întrebat despre Paris, Franța, împărat, personajele zilei, viața mea, călătoriile, Germania, Italia, Anglia etc. Fata principelui s-a descrețit; a fost binevoitor, a început să mă tachineze. Îi răspundeam cu respect, dar liber. Masa s-a înveselit. Mesenii au devenit agreabili; copiii nu-și mai reveneau și mă complimentau. Domnul însuși a prins gustul și îmi declara război când acceptam să mănânc în oraș” (pg. 661-672).

Imaginea în care francezul îl zugrăvește pe Ghica este destul de luminoasă, un domn educat și în general binevoitor, însă constrâns de lipsa de putere reală în ce privește reformele mari, profunde. Apoi vede contrastele: în curțile domnești și boierești bucate și vinuri franțuzești, dincolo de ele – poporul de țărani „rămas în urmă cu câteva secole, înveșmântați ca dacii de pe columna lui Traian, unii încă robi”.

În final, întorcându-ne la vin, să amintim că, tot în 1855 (simpatică și această coincidență!), numitul Napoleon al III-lea a cerut, în avanpremiera Expoziției universale de la Paris, să se clasifice temeinic vinurile de Bordeaux. Clasificarea va rămâne în istorie, fiind neschimbată vreme de mai bine de un secol. La data apariției, în clasa de elită, numită Premier Grand Cru, erau patru vinuri:  Château Latour, Château Margaux, Château Haut-Brion și…Château Lafite, vinul de pe masa domnitorului. Proprietatea omonimă va fi cumpărată în 1868 de baronul de Rothschild, schimbându-și numele în actualul Lafite-Rothschild.

aparut si pe supervinuri.ro

Un clasic neozeelandez: Villa Maria


Dacă în articolul precedent am explorat vinurile încoronării regelui Ferdinand și am identificat filiațiile acelora din prezent, iată că ceva din acel articol se leagă (de departe) cu vinul de azi.

Vinul de azi este importat de același importator/producător care deține și fabrica de spumante Rhein. Acolo, in 2009, am incercat prima oară acest clasic al Noii Zeelande, pentru ca da, se face vin foarte bun și în țara oilor, a hobitilor și a rugbiștilor înfricoșători.

Noua Zeelandă a fost un El Dorado enologic în ultimii ani, pinotul noir și sauvignonul blanc fiind adevarate “locomotive”. Au apărut vinuri de bună calitate de acolo. Unul dintre ele este cel despre care vă vorbesc astăzi, un clasic din podgoria Marlborough, pe numele de scenă Sauvignon blanc Villa Maria Private Bin. Este clasic și pentru că an de an propune o calitate constantă.

Producătorul și-a început aventura în 1961, pe când fondatorul George Fistonich avea doar 21 de ani și a arendat primele două hectare cu viță de vie. Un an mai târziu a apărut și prima sticlă pe care scria Villa Maria. Primii zece ani au fost de artizanat, practic totul fiind făcut de George și soția sa, Gail. Totuși, pe măsură ce vinurile lor deveneau din ce în ce mai apreciate, afacerea s-a extins. Astăzi Villa Maria este un brand cunoscut la nivel mondial, și care își exportă vinurile în nu mai puțin de 50 de tari!

Să-l vedem cum se descurcă și la proba paharului.

Culoarea este galben verzui, puțin intensă.
Nasul aduce o bogăție de fructe, de fragi și agrișe albe. Putem simți și kiwi, lime, fructul pasiunii. Aici unii mai puțin pasionali ar putea spune că acestă aromă aduce cu izul difuz lăsat de anumite animale de casă, sfioase, cu blana și ochii mari, o caracteristică a sauvignonului, dar hai sa rămânem la fructe, nu-i așa? Ar mai fi ceva ierbos, amintind de ierburi aromatice proaspete.
Gustul: plin, de citrică coaptă, caise, mango, de fapt aproape orice fruct exotic vă vine în minte, aciditate bună, condimentat.
Finalul aduce piper, mineralitate si o persistență bună de caisă dulce și portocală.

Vinul este indubitabil din categoria fresh&crispy, dar cu o complexitate deosebită, mai ales aromatică, și cu un rest de zahăr destul de mare (pentru un vin sec, să ne înțelegem!), care întărește impresia gustativă plăcută de suc dulce și cu puțină carbonație. Ah, si e comod de desfăcut- are dop cu filet, deci perfect pentru petreceri unde nimeni nu-și mai amintește unde este tirbușonul:).

Deși e un vin cu un oarece potențial de păstrare, trebuie să aveți în vedere că mai bun decât plin de prospețime nu cred că se va face, așa încât e mai prudent să căutați un an de recoltă cât mai recent. E de găsit în Selgros la aproximativ 60 de lei. Așadar nu e ieftin, însă de banii aceștia puteți cumpăra o revelație senzorială.

aparut prima data pe Selgroscautapasiunea, unde scriu lunar despre vinuri, naufragiat intr-o mare de mancaruri apetisante. Daca vreti sa muriti de pofta, n-aveti decat sa dati click   

Terra Romana rose 2017 (SERVE)


SERVE a fost primul producator de dupa '89 care a propus pietei romanesti vinuri usor iesite din contextul national, dar mult mai apropiate de gustul frantuzesc si mondial. Unul din vinuri a fost un rose sec, rara avis pe atunci, urmat la inceputul anilor 2000 de o versiune premium in gama Terra Romana. 

Exponatul 2017 patreaza "reteta" anilor trecuti, fiind produs din Merlot si Feteasca neagra, propunand o aromatica usor florala, cu o fateta de fruct bine evidentiata, cu zmeura, capsune si piersici albe,  bine echilibrat in gust, cu o placuta onctuozitate care se interpoleaza intre papilele bautorului si o seara frumoasa. Remanenta este buna, dulce-acrisoara. Pe scurt, un gust clasic, greu de ignorat in sezonul cald.   

IG Dealurile Munteniei, 12,8% alc, ~40 lei, 85 pct


Roseurile DAVINO 2017

Zilele trecute am avut in teste vinurile rose 2017 proaspat scoase pe piata de apreciatul producator din Ceptura- Unicom Production, mai cunoscut sub denumirea brandului principal, anume DAVINO.
Toate sunt produse din Caberbet si Merlot, in proportii variabile.

Faurar rose 2017,  14%,  ~25 lei. Mi s-a parut un vin foarte curat, un etalon pentru categoria sa de pret. Capsune, fragi, grapefruit rosu, un gust robust, care integreaza bine nivelul de alcool. Mai reusit decat 2016. 84 pct.

Iacob rose 2017, 14,3%, ~40 lei. E un rose cu ceva vinozitate, usor potentata de nivelul de alcool, are o aromatica care aminteste de pielitele de strugure, care planeaza peste aromele de visine si piersica verde, mai evidente in gust. Un rose puternic, interesant, dar care pare inca neasezat pe deplin. 84 pct.

Domaine Ceptura Rose 2017,  13,5%, ~ 70lei. E unul dintre "flagship"-urile roseurilor romanesti, statut pe care il confirma si in aceasta recolta, desi aduce unele schimbari de "design" fata de anii trecuti. E un vin care propune o oarecare austeritate aromatica, cu pietre de rau si creta, cu adieri florale si de fructe rosii, dar care mizeaza puternic pe impresia gustativa, foarte rasata. Structura de vin alb cu potential de invechire, bine inchegat, cu spatele drept. 88 pct







Ziua in care bunul nu mai este de ajuns


Orice iubitor al vinului ajunge la un moment dat acolo. E ziua în care vinul acela de 92 pct Parker sau cu orice altă terminație începe să fie mai puțin atrăgător decât era cu o zi în urma.
E ziua în care ajungi să apreciezi alte amănunte. Cum e făcut vinul? E industrial, din hale cu zeci de cisterne din inox, sau dintr-o dependință mică și veche, eventual, ca să fie imaginea burgundă completă, la limita salubrității? Este un cupaj roșu “clasic” cabernet-merlot și încă ceva, cât să zici că există specific local? Sau e un soi obscur sau puțin cultivat?  S-au folosit drojdii indigene sau selecționate? E cumva “orange“? E “natural”? Ce clonă de Sauvignon blanc este?  Etcetera. Ceea ce e interesant e că toate aceste scrupule de “winegeek” dau o șansă unor vinuri care, altfel, ar zbura sub radar.

Să vă dau exemple: Zghihara de Husi Nativus de la Averești. Unii ar putea crede că am intrat în zona plasării de produse, dar cei care mă cunosc mai bine știu că… exact asta fac  Diferența e că le plasez pentru că mi-au plăcut si aș vrea sa le recomand și altora.
Am scris, în finalul unui articol de pe blogul personal: “Cred ca doar marketingul nu foarte energic al celor de la Vinicola Averești face ca acest exemplar să nu fie privit ca unul din vinurile albe remarcabile ale României. Atenție însă, Zghihara nu e un vin intens aromatic, cu explozie de arome. Trebuie doar înțeles că practică alt sport decât Revelatio, Amaury, Solo Quinta & co, și o să fie bine “.
De ce oare am plătit 35-40 de lei pentru o sticlă din aceasta, când puteam să cumpăr un sauvignon din Noua Zeelandă, un private label din magazine cu rezonanță germană? Ați ghicit: pentru că am trecut de ziua în care bunul este de ajuns. Sau mai bine zis, de ziua în care bunul a încetat să mai fie doar unul, ci s-a depliat un evantai de “bunuri”, unele mai aproape sau mai departe de suflețelul și papilele mele.

Alt exemplu: Feteasca Albă Anno 2015 de la Licorna Winehouse. Aici e și altă rază de preț, pe la 60-65 de lei, ceea ce face exemplul și mai sensibil. De ce aș cumpăra acest vin, când am în aceeași gamă unul dintre cele mai bune sauvignon-uri blanc din România? La același preț!
Poate pentru că uneori o Fetească albă de 89 pct este mai bună decât un Sauvignon de 92? Poate că la un moment dat te saturi să tot privesti Mondrianul din sufragerie, și găsești mai relaxant peisajul impresionist din dormitor? Poate pentru că de la grătarul din curte miroase a scrumbie de Dunăre și nu a somon de Alaska?

Următorul: Băbească neagră Arezan 2015 Crama Atelier. Ce vin frumos! Un vin roșu, nu atât ușor, cât fin. Fără asperități, fără taninuri morocănoase, doar fruct proaspăt, zemos, cu o aciditate revigorantă și surprinzătoare pentru un vin roșu. 55 lei.
Câte vinuri roșii nu poți cumpăra la 55 de lei? Câte specimene de Carmenere sau Malbec n-ar dori să se sacrifice pentru plăcerea ta, în banii aceștia? Sau Merlot, alegeți numai originea, din Bulgaria până în adâncul Africii de Sud. Desigur, nu e același profil, dar poate te saturi de cremozitate și cafea și dude și toate celea de la intersecția baricului cu vinul.

Ok, o să vă întrebați de ce aceste exemple? De ce Zghihara și nu Muscadet sau Picpoul? De ce Feteasca albă și nu Verdicchio sau Gavi? De ce Babească și nu Beaujolais sau un Bourgogne generic?
Well, pentru că sunt mai aproape de Nicorești decât de Piemont și pentru că puiul pe care-l mănânc e dintr-o comună din Galați și nu din Bresse.

Într-un final vine și ziua în care vinul cel bun nu mai e cel cu 90 sau cate vreți de puncte sau stele sau cine știe de alta scară de valori folosiți. Nu e cel mai bun vin din nu știu ce concurs. Ci acel vin care ne vorbește la per tu, în intimitate, și care ne spune o poveste mică, dar autentică și credibilă, cu care să pot empatiza, despre locul, oamenii și tradițiile de unde provine.

PS: aparut prima data pe supervinuri.ro.

Feteasca neagra 2014 Grand Vin Alira


Sunt multe feluri in care un strugure poate fi vinificat. Alegerea etalonului poate fi de multe ori o alegere personala. Acestea fie zise, desi nu cred ca stilul Alira este cel mai reprezentativ pentru cine e Feteasca neagra si ce vrea ea, sunt totusi de parere ca e o forma diferita de expresie fata de ceea ce am fost obisnuiti. Ceea ce nu e de blamat per se, ba chiar de apreciat, propunand pana la urma o alta cale de urmat. Cine doreste un gust "cremos", de ciocolaterie, in defavoarea aromaticii "traditionale", mai curgatoare si a unei aciditati mai evidente, are aici un castigator.   


La proba paharului, noua reiterare 2014 a fetestii din gama Grand vin  ne intampina intr-o roba rosie-rubinie inchisa, cu nuante caramizii. Aici nu e vorba de imbatranire, cat de momentul culegerii, imi place sa presupun. Aromatic aduce a pruna uscata invelită în ciocolata neagră (exista o bomboana de la Bucuria astfel, daca nu ma insel), continuand "noir" și sobru, cu impresii de cutie de lemn și pielărie, iar aciditatea se exprimă ca un kiwi necopt, usor salciu. Aceasta impresie poate fi generata si de frontiera cu taninurile polisate, dar cu un iz amarui. E posibil ca senzatia sa se disipe in timp, elementele sasezandu-se mai bine. In fond, vinul nu e inca e lansat, din ce stiu. Gustativ este cremos, bogat dar destul de amabil avand in vedere profilul de supracopt. Are o lungime foarte bună. 

DOC CMD Oltina, 14,5%, probabil pe la 60-70 lei, 86 pct 

MAZZEI - Ser Lapo 2014, Chianti Clasicco Riserva


Daca vi se pare scump acest Chianti, aflati ca de banii astia cumparati traditie de la 1435, un classico, adica cu procent mai mare de Sangiovese (min 80%, in acest caz 90% cu restul Merlot) si din zone mai bune, si un riserva, adica minim doi ani de maturare dintre care minim 3 luni la sticla. Avand in vedere ca 2014 este recolta cea mai recenta de Ser Lapo Mazzei, putem concluziona ca nu n-au numarat zilele pana la implinirea minimului legal, ci ca au dorit sa ofere cea mai buna experienta de care sunt capabili la acest nivel de clasificare.


Dupa gustul meu e un Chianti scoala, aducand atat prospetime, cat si o moliciune califelata deranjata de mici taninuri obraznice. Am gustat acum o saptamana recolta anterioara (2013) si credeti-ma ca zece ani de potential de pastrare nu e deloc exagerat. 
Dupa putin aer vom descoperi o aromatica de frunza de crizantema, o adiere de tei, fructe rosii si negre de padure. Corpolenta medie, profil clasic. Recomandat alaturi de paste cu sos rosu, tocanite si nu in ultimul rand, pentru sporirea culturii generale.

Mazzei, Chianti Clasicco Riserva 2014, 13%, ~100 lei, 89 pct


ZORZAL - Malbec Terroir Unico 2015

Acest malbec argentinian este produs din vițe mature, aflate la 1350 m deasupra marii. Imaginati-va asta! E ca si cum coastele de la 1400, din Sinaia, ar fi pline de vii! Sigur, vorbim de un terroir unic, din mai marea podgorie argentianiana Mendoza, in acest caz valea Tupungato. Vinul, rosu-rubiniu cu tuse purpurii, ofera arome de coacaze, afine si cirese negre, usor floral, de vin tanar, vivace, iar acest caracter se transfera in gust, care e suculent, cu taninuri bine integrate, neintruzive si final durabil, condimentat.
Adaugam si amanuntul ca e fermentat pe drojdii salbatice si deja se contureaza profilul unui vin onest, nefortat, usor de baut, dintr-o regiune exotica insa responsabila pentru vinuri de calitate.

Zorzal, Gualtallary-Tupungato, 14%, 52 lei, 86 pct

Domaine Ceptura Rouge 2014 DAVINO


Domaine Ceptura Rouge 2014 este un "amestec roș". Ma gandesc la Concursul de vinuri de la Valea Calugareasca din 1928. Printre primele locuri erau astfel de amestecuri rosii din Valea Calugareasca sau Ceptura. 

Oamenii din acele vremuri preistorice nu stiau inca ca-si pot denumi vinurile "cupaj" sau "asamblaj" si ca pot face teorii savante despre distinctia dintre ele. Azi daca ai trece amestec pe o eticheta, pana si nea Gogu ar zice "aoleu, asa-i de rau? Macar un cupaj puteau sa faca si ei...Ca de asamblaj, ce sa mai vorbim?!". 
De atunci, cel putin termenul de"cupaj" a intrat in dictionare, fiind azi un termen larg utilizat. In fine, deturnez singur obiectul discutiei.

Dupa toate aparentele recolta 2014 este un an al micilor schimbari la Davino. Se pare ca recolta a fost foarte buna, cel putin din punctul de vedere al calității, nu ca ar fi dus lipsa de asa ceva pana acum, dar se zice ca a apărut și un alt "input" pe partea de vinificație decât tradiționalul oenolog rezident Bogdan Costachescu. 

Dupa asteptata aparitie rosie-rubinie intensa, cu reflexii purpurii, acest "amestec" de Cabernet, Merlot si Feteasca neagra, ne intampina o aromatica ademenitoare, nu atat ampla, desi se depliaza frumos, cat de vin mare. E ceva in acest melanj de lemn dulce, condimente (chimen, oregano), fructe negre si rosii si tutun, care nu e la indemana oricui. Iti trebuie si materie prima si stiinta ca sa ajungi acolo. 
Gustul denota mai pregnant tineretea licorii, cu extract serios, de vin robust, cu taninuri care nu se pot decat rafina prin pastrarea atenta in sticla. Cred ca are cu bun potential de invechire.

DOC Dealu Mare, ~100 lei, magazine specializate si online, 89-90 pct



Meniul încoronării Regelui Ferdinand

Nu știu cum am făcut, dar azi ne întoarcem la Ferdinand, acum într-o ipostază mult mai ceremonială decât băuta nocturnă de la Mânăstirea Cocoș, în compania sculptorului Oscar Spathe, despre care am vorbit în articolul precedent de pe selgroscautapasiunea.ro.


În 1922 se desăvâșește Unirea prin încoronarea lui Ferdinand I ca rege al României Mari. Din rațiuni simbolice, procesiunea a avut loc la Alba Iulia. După ceremonie a avut loc o masă festivă, la care au participat peste 400 de invitați de soi. Ca un detaliu simpatic, masa a fost supravegheată chiar de generalul Berthelot. Eficiența militară e consemnată de Regina Maria în memoriile sale, menționând că (din fericire) toată masa nu a durat mai mult de o oră și jumătate.


Din meniul tipărit în limba de circulație a epocii- franceza – descoperim că începea cu caviar, apoi ouă “à la forestière” (cu ciuperci de pădure). Ulterior se trecea la sturion de Dunăre “à la parisiènne” și la filé de vită “à la Dauphine”, cu sos remoulade. La final, desigur, se ajungea la cele dulci, plecând de la un aspic de foie-gras ”Bellevue”, înspre parfeu de praline, gofrette, trufe de ciocolată, bomboane și fructe fine.

Le predau ștafeta colegilor culinari, poate vor dori să reproducă ceva din acest meniul regal, spre atenția dumneavoastră.

Și așa ajungem, pe teren propriu, la băuturi.

S-a servit vin alb vechi de Drăgăşani, vin roșu de Dealu Mare din 1907, iar bule au avut “champagne” Capşa Brut şi Rhein Extra. Băuturile tari au fost franțuzești- Cointreau (triple sec) şi Martell (cognac).

Elementul de legătură între băuturi a fost furnizorul de catering: Casa Capșa. Până la naţionalizare, Casa Capşa a fost mult mai mult decât o cafenea, mai mult decat un hotel sau un restaurant. Grigore Capșa deţinea monopolul ,,tuturor banchetelor oficiale şi neoficiale, al recepţiilor şi meselor oficiale şi particulare din Bucureşti şi din ţară” (vezi wikipedia ,,Casa Capșa”), fiind, avant-la-lettre – „mogulul” cateringului interbelic. Iar acest statut a putut fi păstrat doar datorită unui control strict asupra serviciilor şi produselor. Personalul specializat (bucătari, cofetari, chiar şi unii chelneri) era adus de la Paris.

Cele două vinuri liniștite din meniul încoronării, pe etichetele cărora scria Capșa, erau de pe mosia lui Barbu Știrbey de la Drăgășani (zice-se aici), iar cel rosu provenea cel mai probabil din rezerva lui Nicolae Basilescu. Acesta a publicat ăn 1927 o scrisoare publicitară în care se amintește de legăturile cu marele restaurant bucureștean (transcrierea poate fi citită aici).

Cele două spumante autohtone din meniu erau Rhein Extra și un “private label” Casa Capșa, în fapt produs tot de Basilescu, fie la crama sa de la Urlați, fie la cea din Bucureștii Noi (convertită pentru producția de spumant dintr-o mai veche fabrică de bere).

Rhein Extra există și astăzi în rafturile magazinelor (inclusiv Selgros) iar fermentația secundară (în sticlă) are loc în același fabrică, anume la Azuga. Data viitoare când mergeți la schi sau când aveți poftă de aer de munte, puteți vizita locul. Google Maps îl știe bine. Rhein este considerat cel mai vechi “brand” încă în activitate din istoria vinului românesc, producându-se prima dată în 1892. A dispărut după naționalizare, fiind reînviat după privatizarea postdecembristă a companiei care deținea și fabrica.

Recomandările mele sunt Rhein Extra Imperial Brut și mai ales Rhein Extra Brut Rose. De remarcat ca extra este o denumire comercială și nu parte din “extrabrut”, categoria de spumant după restul de zahăr rezidual. Primul costă vreo 35-37, al doilea undeva pe la 45-49 lei. Sunt două spumante fine, cu un plus de eleganță pentru rose.

Întorcându-ne la al doilea spumant din meniul regal, să zicem că spumantul Casa Capșa nu mai există, nici Basilescu, deși crama a renăscut după anii 2000, cu noi proprietari. Totuși există un brand care continuă tradiția.

După naționalizarea din 1948, pivnitele Basilescu din București ajung în administrarea celor care dețin cel mai bătrân brand de vin românesc cu istorie neîntreruptă. Rhein este cel mai vechi, dar nu are continuitate după 1945. Care este acest brand? Poate nu ne vine pe loc în minte, dar îl cunoaștem cu toții: Zarea. De la înființare, în 1912, și până azi a existat tot timpul o sticlă de spumant pe care să scrie “Zarea”.

Interesant e ca fondatorul Zarea, germanul Wilhelm Mott, a lucrat (anterior deschiderii companiei la București) câțiva ani la Azuga pentru Pivnitele Rhein! O lume mică, de câteva sticle!


De aici vă recomand Zarea 100, care există în două variante. Varianta demisec (recomandată pentru desert) și preferata mea- brut natur- cu zahăr rezidual între 0 si 3 grame, fară licoare de expediție. E o frumoasă surpriză din partea unui producător de volume mari. E în același palier de preț ca precedentele, adică undeva pe la 35-40 lei.

Iar de treburile tari, care să meargă la cafeaua de după (și la trabuc, pentru cine mai practică fumigenul obicei) ambele branduri franțuzești sunt încă in activitate și în rafturi.

Așa că, data viitoare când sunteți la cumpărături, puteți încerca una dintre aceste licori care au stat pe masa lui Ferdinand în istorica zi a încoronării sale ca rege al României Mari.

Bunăoară, iată că astăzi, la un secol după Marea Unire, vinul românesc ne oferă și el, cu memoria sa mustoasă, prilej de aducere aminte.

Santé!

Verdejo 2016 Javier Sanz (Spania)

Acest competent reprezentant al podgoriei Rueda ni se infatiseaza intr-o culoare galben-pai cu nuante verzui, aromatica plina de fructe, cum ar fi ananas, mar verde, pulpa de grepfrut alb si note secundare de ierburi. Gustul este robust, cu densitate, dar usor de baut din pricina aciditatii bine potrivite cu celelalte componente. Finalul e tonic, usor dulce-amarui.
Lasa impresia de vin bine crescut, fara fortari inutile. Foarte potrivit la consum convivial sau la peste de rau la gratar ori salate fara dressing prea acid.

DO Rueda, Javier Sanz, 13%, 45 lei (online si magazine specializate), 87 pct

DOMAINE DE PARIS - Côtes de Provence (2016)

Ciresele albe fac vinul acesta deosebit. De asemenea, ii salut pe iubitorii pietrelor ude (de râu, nu de mare:)!  Citricele si usoare note de ierburi nu sunt atat de deoasebite, insa exprima o puritate recomfortanta. Vinul pare usor, lin curgator, fara insa a-i lipsi caracterul acid, care e maiastru integrat in stilul acesta "aerat", fin, specific roseului de Provence. Finalul e usor vegetal-amarui, cum ii sade si bine, daca ma intrebati pe mine! 

IGP Cotes de Provence, Michel Brun, 12,5%, ~45-50 lei(online si magazine specializate), 86 pct


EDOARDO MIROGLIO - Blanc de Noir 2016 (Bulgaria)

Acest Pinot noir vinificat in alb, probabil baza pentru spumantele destul de reusite produse de Edoardo Miroglio la Elenovo, in Bulgaria, se prezinta intr-o culoare stralucitoare cu sclipiri metalice-verzui, aromatica de mere, afine si violete, cu un corp robust, inchegat, dominat de aciditate, cu o usoara fateta salina si ierboasa. Senzatia de sec domina vinul. Curge usor.

PGI (indicatie geografica protejata) Thracian Valley, 13,5%,  ~40 lei(magazine specializate si online), 84 pct.

VILA DOBRUSA - Sauvignon Blanc (2015) Avincis


Acest Sauvignon blanc de Dragasani vine intr-o culoare alb-galbuie cu reflexii verzui, aromatica de agrise, caise mici, usoare tuse exotice, dar nu in sensul bombastic, de lume noua. Gustul este structurat, robust si aderent, citronat, cu buna aciditate. Remanenta este medie, tot in registru citric. O surpriza placuta! Un vin care ofera destul de multe pentru pretul cerut!

DOC Dragasani, 13,5%, sub 30 lei (e sigur in Carrefour, probabil si-n alte magazine mari si mici). 84 pct




Vodă Ferdinand, un vin strașnic și…moaște!


Cred că deja nu mai e un mister pentru nimeni că în 2018 se împlinește centenarul Marii Uniri, realizată cum știm sub domnia regelui Ferdinand I zis și “Întregitorul”. 
Prin cele de mai jos îi aducem un mic omagiu, deloc pios. În memoriile lui Crișan V. Mușețeanu (Lumea copilăriei mele, din Opere Alese I, Editura Muzeului de Istorie Galați, 2013) reputatul medic și cercetător ştiinţific la Institutele Robert Koch din Berlin şi Max Planck din Freiburg, amintește, într-un mic pasaj, plasat destul de vag cronologic, de un episod simpatic. Veridicitatea rămâne a fi de stabilit, întrucât, pe de o parte, regele era destul de vârstnic, iar pe de alta, Mușețeanu destul de mic, fiind născut în 1915. Probabil e o poveste de familie, bănuim ca din anii primului razboi mondial, dacă nu mai veche. 
"Mă, m-a luat Vodă cu el aici, la mănăstirea Cocoș, să gustăm vinul care-i place lui. Am mâncat și am băut, ca la popi, la mănăstire. Trei zile și trei nopți. Ziua în trapeză, noaptea afară. Țineau frații, știi popii ăi mai tineri, făclii de rășină aprinsă. Ultima zi, către miezul nopții, Vodă a trebuit să plece, cică avea un consiliu a două zi și vrând să fie odihnit, s-a culcat în mașină, așa că n-am mai avut și eu loc cu el. Am rămas în continuare cu starețul la băut bărdaca păstrată anume pentru Vodă. Strașnic vin!". 
Strașnic om și regele Ferdinand, dar până la urmă doar un om și el. Așa cum s-a văzut, cu aplecare spre cele sfinte! 
După plecarea regelui, Oskar Spathy, cel care povestește episodul, a continuat cu starețul, s-a odihnit nițel, însă spre dimineață, când a cerut să își stingă "jigăria" de stomac, în loc de apă i s-a dat rachiu, moment în care s-a înfricoșat că n-o să scape viu și a fugit împleticit de la mănăstire, tocmind din sat o căruță până la Zaclău. A trecut fluviul cu bacul spre Galați și a apărut nebărbierit și cu hainele boțite în curtea fraților Mantu, unde îl cunoștea pe Nicolae, cu care fusese coleg de școală la Munchen. Nicolae Mantu a fost un artist plastic gălățean, cunoscut pentru ilustrațiile sale satirice din Furnica sau Moftul român, mai apoi pentru peisaje și picturi animaliere. În memoria sa, în municipiu îi poartă numele o galerie de artă, o școală și o stradă. Îi atașez poza nu atât din “patriotism” local, cât din admirație pentru acele mustăți maiestoase!
Mănăstirea Cocos se găsește în județul Tulcea, în apropiere de Issacea. Administrativ făce parte din comuna Niculițel. Mănăstirea este și astăzi întreținută de călugări și atenție mare, dragi enoriași, este posesoare de moaște!  Și anume ale sfinților martiri Zotic, Atal, Camasie și Filip. Sunt primele moaște descoperite pe teritoriul patriei noastre! Un zăcământ de moaște, ca să zicem așa! Doamne, iarta-ne, mai glumim și noi.
Ei, 4 Sfinți se numeste și vinul de astăzi. Nu e întâmplător, deoarece este produs de Via Viticola Sarica Niculițel. Scuzați pleonasmul. Și desigur, e vorba despre cei patru mucenici amintiți. 

Așadar, Cuvee 4 Sfinți 2016 este un cupaj din Cabernet Sauvignon, Merlot, Syrah și Fetească Neagră, iar la proba paharului se prezintă într-o robă roșie-rubinie, tinerească, cu arome preponderent de fruct, amintind de cireșe negre și afine, apoi ușor dulceag spre prune uscate și ciocolată. Gustativ are o corpolență medie, cu taninuri moi, neintruzive, bine polisate, cu un final tonic. Vin bun, de găsit în Selgros la vreo 22-25 de lei. 
Nu știu dacă e la fel de bun ca cel de pe vremea Marii Uniri, dar face banii!

Aparut prima data pe pagina SELGROS cauta pasiunea. Check it out!

Feteasca neagra 2015 Aristocrat (Amfiteatru Vitis)

Amfiteatru Vitis este un domeniu, deocamdata fara crama. Inteleg ca e in contructie. Au 33 de hectare in zona Dealu mare, dintre care 19 cu Feteasca neagra, restul cu varietati albe. Pana acum vinificarea si imbutelierea s-au realizat la Halewood, sub supravegherea oenologului Lorena Deaconu. 

Plantatiile sunt dispuse intr-un amfiteatru natural, de unde si denumirea.

Vinul, de un rosu-rubiniu cu reflexii violet, propune arome de prune, cirese negre, un mix de fructe de padure, negre si rosii, vanilie, condimente, dintre care nu lipseste piperul. Are o buna tipicitate de soi. Corpolenta este medie, vinul e lin curgator, cu mici caderi de ritm pe final, dar pe ansamblu se prezinta mai jovial decat suratele din vecinatate si din aceeasi categorie de pret. 
Evident, moneda se poate intoarce si sa spunem ca nu pare a avea nici profunzimile si nici potentialul de invechire a acelora.

Insa aceste niste prime vinuri (pentru mine) nasc asteptari. Exista potential. 

Feteasca neagra 2015, DOC CMD Dealu mare, 13,5%, ~80 lei, 84 pct.

Feteasca neagra 2013 Alira


Satul Aliman sade (pana acum) intre doua borne culturale: Dan Spataru si Alira. Probabil muzica celui dintai merge destul de bine cu vinul celei din urma.

Stilul Alira este evident. Culoarea intensa, virand spre caramiziu, nu vorbeste in cazul lor despre o nefericita oxidare ci despre o alegere stilistica. E un vin produs din struguri supracopti, ceea ce ma face sa privesc cu oarece mirare indicatia CMD din dreptul DOC-ului Oltina. Aromatica nu urmareste tipicitatea de soi, ci joaca intr-un registru previzibil, de dulceturi si gemuri, alaturate unor nuante de pielarie, ciocolata si un cache amintind de conservele de porumb dulce, care se disipa prin aerare. Gustul este concentrat, cu taninuri coapte, dulci, cu un final de fructe uscate, moderat usor, pe final, de note amarui de ciocolata neagra. Remanenta se pastreaza dulce, cu o amprenta cremoasa.

Dan Spataru e ok, nimic de zis, dar pentru cei cu pretentii mai domnoase, sa zicem ca ar merge mai bine cu asta. O sa terminati sticla odata cu cartea. Ambele "opere" imprima o amorteala placuta, de halima, dar nu in totalitate conforma asteptarilor de soi sau gen.

Feteasca neagra 2013, Alira, DOC CMD Oltina, ~45 lei, 84 pct.

Feteasca alba 2015 ANNO Licorna Winehouse

Discutam cu un cunoscator si mi-a marturisit ca nu intelege de ce aceasta Feteasca alba are acelasi pret cu Sauvignonul blanc din aceeasi gama. Motivul fiind ca feteasca noastra pare mai timida, mai putin flamboianta, in vreme de sauvignonului iti vine sa-i dai buna ziua de la primul nas si "respectele mele" dupa prima inghititura. Probabil ca anii acestia in care facerea vinului a ajuns alegerea unei retete dintr-un catalog de produse oenologice, au produs o mutatie a gusturilor. Un vin excelent trebuie musai sa fie evident, intens, expansiv, sa fie, cum ar zice americanii, "in your face". 
Daca evaluarea unui vin s-ar opri la aromatica, probabil un Pouilly fume n-ar avea prea multe sanse in fata unui kiwi-sauvignon. 
Totusi sa nu ne împotmolim in false antinomii, de tip lume noua vs lume veche etc. Exista si albe de Loara proaste, dar si sauvignon-uri de Noua Zeelanda foarte respectabile.
  
Oricum, sa ne intoarcem la subiect. Aromatica vinului de azi se depliaza cu delicatete, amintind de mar si flori albe (lamaita, salcam), gustativ e dominat de impresii citrice, mediate de o nota vanilata care confera licorii o dimensiune in plus. In rest: vin fin, bine inchegat, cu structura solida care nu se rupe nici la temperaturi mai ridicate decat standardul de servire. Finalul este durabil, cu o remanenta usor citric-amaruie, din registrul vegetal.

Ca detaliu tehnic poate e util sa amintesc ca jumatate din vin a fost maturat in budane de stejar francez de 500 litri. Impactul lemnului e mai degraba subinteles, adaugand structura fara a se arata prea fragrant. Nivelul de alcool e si el amabil, fiind in tonul general de finete rezervata, neintruziva.

DOC Dealu mare, 12,5% alc., ~60 lei, 89 pct. 

Babeasca Neagra Riserva 2016 Domeniile Panciu

Stiam de ceva vreme ca cei ce la Domeniile Panciu (aka Crama Natura) urmeza sa lanseze si o varianta mai elevata de Babeasca neagra. Varianta de linie, vinificata in demisec, exista de ceva ani, insa e pacat sa vinifici doar "popular" cand ai in colectie un strugure destul de rar pe la noi. Nu dupa statistici, unde sunt inca mii de hectare, insa observam cu totii ca in rafturi e o trufanda.
Si iata ca a aparut in Carrefour la 34 lei, gama Riserva. Sticla serioasa, dop de pluta, eticheta numerotata. Eu am fost fericitul cumparator al sticlei numarul 136/20000.

Pe scurt, profilul mi s-a infatisat astfel: Rosu-rubiniu, cu aromatica de dulceata de zmeura, cirese si mure, o fateta data de maturare in lemn, cu usoare note vanilate si de condimente dulci, de cofetarie. Gustativ sta bine, cu taninuri mai prezente decat asteptarile, insa din soiul copt, dulce, usor de asimilat. Voios, repede curgator, cu o nota dulceaga de caramel, se incheie multumitor, cu note vegetal-fructate. Alcool bine integrat. 
Dupa ce am degustat continutul, m-am aflat in fata unor intrebari. Cum e posibil ca acelasi strugure sa dea vinuri atat de diferite? Adica, cu nici o luna in urma am gustat Babeasca de la Crama Atelier, care a propus un vin rubiniu, de corpolenta mediu-usoara, cu taninuri plecate in vacanta. 
Acum avem de-a face cu un rosu-rubiniu destul de pigmentat, corpolenta mediu plus, as zice. Prima avea note clare de fructe rosii, aciditate ridicata, a doua vireaza usor spre fructe negre, avand mai multi "muschi".
Desigur literatura de specialitate si caietele de sarcini ale unor DOC-uri pentru Babeasca, ne spun destul de multe despre diferentele mari de taninuri si  antociani intre diferitele expuneri si tipuri de sol. Stim si ca e un soi capricios.

Asa incat ma gandesc ca ar trebui sa ne bucuram ca avem un strugure capabil de expresii atat de diferite. 

Babeasca neagra, 2016, DOC Panciu, 5 luni in baric, 13%, 34 lei, 84 pct 


Cu ochii în 3,14 pahare!

****
Am o poveste pentru voi. E scrisă de marele Hans Cristian Andersen, scriitorul danez cunoscut în toată lumea pentru „Crăiasa Zăpezii”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului” sau „Rățușca cea urâtă”. Povestea de azi nu e printre cele mai cunoscute. E puțin melancolică și meditativă. Vă încurajez să o citiți. 
Este "Povestea unui gât de sticla", in traducerea lui Alexandru Philippide. Să vă dau un citat stimulativ: "Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect și poate că pe vremea aceea, dacă i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt și schilod din care să se adape un canar, rătăcit și el într-o casă veche și aproape părăsită. Lada în care a fost așezată întâia oara a fost coborâta în pivnița unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasa din paie și spălată cu apa curată. A simțit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o deoparte, goala și fără dop. Se simțea parca stingheră. Îi lipsea ceva și nu știa ce. În cele din urma a fost umplută cu un vin strașnic, dintr-o podgorie renumită. Au astupat-o cu multa dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o eticheta pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Prima calitate“. Era asemenea școlarului care-a luat premiul întâi și mândria era pe de-a-ntregul îndreptățită."
Ei? Cred ca sunteți de acord că nu sunt multe povești clasice care să aibă ca personaj principal o sticlă de vin!

****
Iată textul ultimei strofe din Le serpent qui danse (volumul Les Fleurs du mal, al lui Charles Baudelaire):
Je crois boire un vin de bohême,
Amer et vainqueur,
Un ciel liquide qui parsème
D’étoiles mon cœur !

Și acum vă invit sa citiți trei traduceri diferite ale versurilor de mai sus:
Parcă beau balsamuri grele
De amar și glorii
Și-mi presară-n suflet stele
Bolțile cu norii. 
(trad. Ion Caraion)




Parcă aș bea deodată
Un vin cu-aroma grea
Și-un cer ce mă îmbată,
Sorbindu-l, stea cu stea
(trad. Octavian Soviany)

Parcă beau licoare rară,
Vin de glorii grele,
Cer lichid care-mi presară
Inima cu stele! 
(trad. Petru Dincă)

Un vin nu vorbește de la sine. Are nevoie de un interpret, de un traducător. Știți desigur expresia italiană "traduttore, traditore", care atrage atenția ca deși prin traducere universul cultural al unei limbi se lărgește cu noile pagini "aclimatizate", inevitabil ceva se va pierde din sensul originar, ceva nu va face trecerea în noua limbă.  Ambele variante mi se par adevărate.

O sticla de vin este ca poezia lui Baudelaire, iar băutorii- precum traducătorii chemați să o tălmăcească. Unele traduceri vor fi mai muzicale, altele mai fidele, altele vor fi atât de departe de înțelesul inițial încât cu greu îți vei da seama ca în miez sunt același lucru. Unii traducători se vor inspira din înaintași, alți vor căuta să fie complet originali. Pentru unul poate fi o strofă minunată, pentru un altul o banalitate prețioasă, pentru unul o încântare, pentru altul platitudine și plictiseală.

****
Un studiu foarte respectabil produs de câțiva cercetători americani, publicat în  Proceedings of the National Academy of Sciences (care e ditamai revista de știință, locul unde publici dacă vrei premiul Nobel. Dacă doriți o traducere pentru oameni normali iaca aici) arată că ceea ce ne separă de alte rude cu patru membre este capacitatea de a asimila alcoolul fără sa cădem pe jos din prima.
Am fost primate, trăitoare în copaci. Multă vreme oamenii de știință s-au întrebat care ar fi fost motivul pentru care strămoșii noștri au părăsit siguranța coronamentului pentru pericolele solului. Și răspunsul pe care l-au găsit este...fructele fermentate!
Vedeți voi, orice primată ar fi ingurgitat o fructă fermentată ar fi intrat într-o stare veselă. Și odată intrată în acea stare ar fi fost pradă ușoară pentru suratele mai sobre, cât și pentru celelalte bestii care trăiau pe acolo.
Și așa se făcu că acum 10 milioane de ani, o primată, pe care o vom numi de dragul discuției- Gigel- a căpătat o mutație genetică care o făcea prima posesoare din univers a enzimei ADH4, adică chestiunea care ne face și azi (relativ) rezistenți la alcool.
Ei, din momentul acela Gigel și urmașii săi au putut mânca fructele căzute pe sol fără a cânta instantaneu My way și a dansa Macarena. Un avantaj imens față de celelalte maimuțele, care mureau de foame prin copaci de frica prădătorilor care le-ar fi luat ca din oală dacă s-ar fi împleticit prin pădure după câteva fructe căzute. Printre care- mai ales- vitis silvestris, străbuna viței de vie actuale.

****
Acum două săptămâni, într-un loc draguț din București am fost părtaș la o verticală de Emeritus Rotenberg. Legendă: “verticală” în domeniul vinului înseamnă o degustare din același vin produs în ani diferiți (peste trei, că altfel e o mini-verticală), "Emeritus" e o denumire comercială, în acest caz un anume vin, iar "Rotenberg" este producătorul acelui vin, crama lui Mihail Rotenberg, un veteran al industriei IT, care la bătrânețe s-a întors în patria mumă ca să producă vin la Ceptura, în Dealu Mare. Tot ce produce el este din Merlot. Doar ca îl face în…nu le-am numărat, dar sunt multe variante. Face inclusiv un vin alb din Merlot. Da, e posibil, pentru că pulpa boabei de strugure e incoloră și dacă nu lași mustul să ia contact cu pielițele, se poate obține un vin alb din majoritatea strugurilor roșii.
Însă acum e vorba de Merlot Rotenberg. 
Scriu acestea deoarece acum câteva zile, am trecut pe la Selgros Galați și am văzut în raft un Emeritus 2008. Iar la degustarea pomenită am zis de el (mă autocitez cu nesimțire) ” 2008 Aici e miezul! Arome interesante, complexe, intrigante de leuștean uscat, ciocolată albă, fructe negre, cireșe negre, cu gust delicios, îmbietor, final lung, cu ierburi aromatice și cireșe confiate. 90 puncte”. 90 puncte sunt multe. Pentru vinuri românești, nu cred că am receptat la nivelul asta mai mult de 30 de etichete în 9 ani de consemnare, care să sară peste această barieră axiologică. Deci, atenție!

****
Oameni buni, vorba lungă, sărăcia omului! Eu știu asta bine, pentru că (zice-se) vorbesc mult! Așa că să ne veselim cu un pahar de vin bun alături!


 *publicat in campania SELGROS cauta pasiunea