 |
| ilustratie din Ampelographie (1903) |
Feteasca neagră este o varietate de viță de vie pe care
o considerăm pur românească. În ce măsură plantele pot avea naționalitate și în
ce măsură participă ele la conturarea unui spațiu cultural, ei bine, aceste
intrebări sunt subiectul unui alt tip de cercetare. Astăzi ne propunem
obiective mai modeste, însă (sperăm) mai utile pasionaților de vinuri.
O investigare a originii
Feteștii negre trebuie să parcurgă două căi. Prima rută răspunde la întrebarea
când anume apare menționată prima oară într-un izvor scris, pe când a doua,
ceva mai complicată, ne duce spre apariția plantei în sine, eveniment evident
diferit de atestarea sa documentară.
Ampelografia, știință recentă
Primul traseu ne
poartă spre cele mai vechi relatări. Trebuie spus din capul locului, că
Ampelografia, adică știința care se ocupă cu studiul genurilor, al speciilor și
al soiurilor de viță de vie, este o apariție mai degrabă modernă.
Primele eforturi
s-au făcut începând din secolul al XVII-lea prin Philippe Iacob Sachs, cel care
a folosit pentru prima oară termenul, urmat de Adamson și Rosier un secol mai
târziu. La începutul secolului al XIX-lea se pun într-adevar bazele
științifice, meritând a fi menționate lucrările lui Jean-Antoine-Claude Chaptal
(Traité Théorique et Pratique sur la Culture de la Vigne, 1801), Simon de Royas
Clemente, în special „Studiul experimental al soiurilor din Andaluzia”(1806)
respectiv Odart cu a sa „L’Ampelographie
universalle” (1845). Un punct de cotitură este reprezentat de publicarea lucrării
"Ampélographie française" (1857) de Victor Rendu, care duce
sistematizarea științifică la un nivel superior.
Apariția
filoxerei în Europa, dupa 1863, accelerează nevoia de studiu, în fața
pericolului constându-se empiric că soiurile au o rezistență diferită la
atacurile ignobilei insecte americane, fără a se înțelege cu exactitate de ce.
Astfel apar din ce în ce mai multe lucrări din acesta ramură a horticulturii.
Până la aceste
eforturi, identificarea soiurilor de viță de vie nu constituia un obiectiv
științific principal, majoritatea soiurilor fiind legate de locul de cultură,
în funcție de care puteau purta nume diferite, ceea ce producea un perpetuu
prilej de confuzie.
Era (și într-o
mare măsură încă este) mult mai comun să te referi la calitățile unui vin
menționând locul de unde provine, decât prin indicarea soiului sau soiurilor
din care se obține. Așa se face că în Evul Mediu, trecând prin Renaștere și
până în pragul modernității se vorbea despre vinul de Burgundia sau despre
vinul de Tokay etc și nu despre Pinot Noir, Chardonnay sau Furmint.
O reminiscență a
acestui tipar de gândire este reprezentată de etichetarea din prezent a multor
vinuri, în primul rând franțuzești, în secundar italiene și spaniole, la care
se menționează doar denumirea de origine, fără precizarea în clar a soiurilor
de viță de vie folosite, acest aspect căzând în trecut în seama tradiției viticultorilor
iar astăzi pe seama legislației secundare (reglementările denumirii de origine,
indicației geografice etc), chestiuni de detaliu care sunt la îndemâna unui
grup restrâns, format din specialiști și cunoscători.
În ce priveste
spațiul carpato-danubiano-pontic, așa cum aflăm din Descriptio Moldaviae, dar
și din însemnările călătorilor străini (mai vechi sau mai noi decât lucrarea
lui Cantemir), podgoriile Cotnari, Odobești, Nicorești (în Moldova), Drăgășani
și Dealu Mare (în Valahia), Târnave (Weinland) și Miniș (din Transilvania) sunt
cele mai des pomenite pentru calitatea vinurilor produse, fără însâ a se
preciza vreun soi anume de viță de vie și aceasta până aproape de sfârșitul
secolului al XVIII-lea.
Primele
însemnări asupra unor soiuri autohtone apar în “Despre cele văzute, trăite sau
auzite în Moldova (1790-1791)”, opera baronului baltic Leyon Pierce Balthazar
von Campenhaunsen, în care autorul, un botanist amator cu bună educație, face o
succintă enumerare a soiurilor de viță de vie întâlnite în periplul său.
În lucrările
provenite din spațiul cultural românesc, primele mențiuni despre soiurile
autohtone apar datorită lui Ion Ionescu De La Brad, în monografiile judeţelor
Mehedinţi şi Putna (1868-1869). Urmează lucrările lui P.S Aurelian (sau
Aureliu) „Les essais ampelografiques”(1874), V.S. Moga cu „Micul manual de
viticultură”(1880), Gh. Nicoleanu cu „L’introduction a l’ampelographie
roumaine”(1900) si V. S. Brezeanu cu "Tratat de Viticultură" (1902).
De precizat că lucrarea lui Gh.Nicoleanu a fost preluată în monumentala
"Ampelographie" coordonată de Viala şi Vermorel, aparută la Paris, în
opt volume, între 1902 si 1908, românul fiind menționat de autori pentru
contribuția sa.
Primele mențiuni
Întorcându-ne la
lucrarea lui Balthazar von Campenhaunsen, reprodusă în "Călători străini
despre Ţările Române", vol X, partea a II-a, îngrijit de M.Holban,
M.M.Alexandrescu-Derşca Bulgaru, P.Cernovodeanu, Bucureşti, Ed. Academiei
Române, 2001 pp. 864-890 (text tradus de Șerban Rădulescu-Zoner după:
Bemerkungen über Russ land besonders einige Provinzen dieses Reiches und ihre
Naturgeschichte betreffend, nebst einer kurzgefassten Geschichte der Zaporoger
Kosaken, Bessarabiens, der Moldau und der Krimm) descoperim că autorul descrie
nouă feluri de struguri:
1) Vitis Vulpina
(moldovenește poama iepurelui);
2) Vitis
moscata, strugurii muscat (mold. Pomo Votssijock [nn.în nota redactorilor
"țâța vacii"]);
3) Vitis
Labrusca, strugurele vrabiei (mold. Poamă păsărească);
4) Vitis fructu
albo, strugurele obișnuit sau strugurele fetelor, al francezilor, raisin des
fines (mold. poama fetii);
5) Vitis fructu
magno rotundo et nigro, strugurele lunguieț (nota: în original "Pomo
Tiwola");
6) Vitis fructu
magno et coeruleo, strugurele albastru (mold. coarnă)."
Pe lângă
acestea, într-un alt pasaj, se referă la soiurile din Basarabia: "Au trei
feluri de struguri: 1) albi, lunguieți; 2) roșii, rotunzi, si 3) (unii) mici,
foarte dulci, pe care îi denumesc chișmiș."
Trebuie să
părăsim cronologia, făcând un salt până în 1959, la "Ampelografia
R.P.R.", ediție coordonată de academicianul Gherasim Constantinescu și să
menționăm că sinonimele Feteștii negre, adică numele sub care putea fi
întâlnită în anumite regiuni sunt: Poama fetei neagră, Coada rândunicii și
Păsărească neagră. Uitându-ne din nou
peste descrierea lui Balthazar von Campenhaunsen, am putea constata că cel
puțin Feteasca albă (Poama păsărească, Poama fetii) pare atestată cu aceasta
ocazie și chiar de doua ori. Însă e mult mai riscant (deși posibil) să afirmăm că
unul dintre acești struguri se referă la obiectul articolului nostru. Există un
argument puternic pentru care ne îndoim. Astăzi Feteasca neagră e considerată
soi național port-drapel, fiind plantată în mai toate podgoriile țării. Însă în
secolele trecute lucrurile nu stăteau deloc așa.
Bunăoară, nu am
găsit mențiuni ale Feteștii negre (cu sinonimele cunoscute) nici la Ion Ionescu
de la Brad, nici în "Manualul de
agricultură" din 1869 a lui P.S. Aurelianu, deși ambii au trecut în
revistă ceea ce considerau că sunt cele mai valoroase varietăți de viță de vie
autohtone. Mai mult, Manualul lui PS Aurelianu a cunoscut mai multe ediții, cu
revizii și adăugiri. Nici la cea din 1889 nu găsim Feteasca neagră printre
premianți.
Originea geografică
Abia în contribuția
lui Gh. Nicoleanu din 1900 apare prima oră, în toată splendoarea sa, ceea ce
azi e considerat cel mai valoros strugure roșu autohton. Dacă ne uităm în Ampelografia lui Viala si
Vermorel, o vom găsi în volumul IV (1903) unde apare în articolul dedicat
(pg.131-134), semnat de Roy-Chevrier, care ne oferă și locul de origine:
"Soi viguros din Moldova de sus, care produce în amestec cu alte varietăți
negre, vinurile de Uricani, foarte renumite în apropiere de Iași"
("cepage vigoureux de la Haute-Moldavie, oil il produit, en melange avec
d'autres varietes noires, les vins d'Uricani, tres en renom pres de
Jassy"). Ni se spune că Feteasca neagră nu este plantată atât de mult pe
cât ar merita, din pricina productivitatii reduse, găsindu-se, în afara zonei
de origine, aproape exclusiv pe marile domenii, unde dă vinuri ieșite din
comun, în vreme ce țăranii preferă soiuri mai obișnuite și mai productive. De
asemenea, după studiul viței în plantatiile experimentale din Burgundia,
autorii atrag atenția că este un strugure valoros, care merită plantat pe
suprafețe mai mari și că prin selecții se poate rezolva problema productivității
reduse.
V.S. Brezeanu,
în "Manual de Viticultură" (1902), este mult mai succint, menționând
doar ca "Feteasca neagră se găsesce tot în Moldova și este stimată pentru
vinurile negre; însă produce chiar mai puțin de cât Feteasca albă"(pg 19).
Așadar,
considerăm că există suficiente motive pentru a susține că punctul de inițiere
al strugurelui Fetească neagră este centrul viticol Uricani. Reținem și ironia
că prima menționare nu este în limba română, ci în limba franceză, oricum am
lua-o.
Paternitate...sălbatică
În ce privește a
doua fațetă a problemei, anume ce este Feteasca neagră, manualul de
Ampelografie (2012) de la Facultatea de Horticultură București, realizat de dr.
Marinela Stroe, menționează (fără referințe precise) că Feteasca neagră este un
"soi străvechi, considerat un soi dacic, care se pare a fi o selecţie din
Vitis silvestris. Este cunoscut şi cultivat din timpuri foarte îndepărtate în
vechile podgorii din Moldova, unde producea alături de soiurile locale negre,
vestitul vin de Uricani. Face parte din Proles orientalis - subproles caspica.
Sinonime - Poama fetei neagră, Păsărească neagră, Coada rândunicii",
introducere care urmează fidel Ampelografia R.P.R. coordonată de Gherasim
Constantinescu.
În "Wine
Grapes" (editia 2013), de Robinson, Harding, Vouillamoz se zice că
Feteasca neagră este "o veche varietate care probabil provine din regiunea
istorică a Moldovei (incluzând Republica Moldova și regiunea românească a Moldovei),
unde a fost cultivată în mod tradițional, răspândindu-se apoi în Transilvania și
Ungaria. Contrar ipotezei lui Roy-Chevrier (1903), Feteasca neagră nu este o
mutație a Feteștii albe, așa cum a fost evidențiat de profilul ADN (Gheţea și
ceilalți, 2010). Feteasca neagră prezintă o însemnată biodiversitate, cu cel
puțin patru biotipuri distincte (Dejeu 2004), ceea ce sugerează că este o
varietate relativ veche".
Am studiat (pe
cât ne este accesibil, atât în sensul propriu cât și în cel figurat) lucrările
bazate pe analiza ADN conduse de Ligia Gabriela Ghețea (coautor al Geneticprofiling of nine grapevine cultivars from Romania, based on SSR markers),
cele ale Monicăi Hârța și Doru Pamfil
(Molecular Characterisation of Romanian Grapevine Cultivars Using Nuclear Microsatellite Markers),
Gabriela Petrea și Liliana Rotaru (Phylogenetic relation of the romanian nativevarieties of grapes by dna analysis)
însă ele au in principal alte obiective decât determinarea paternității Feteștii
negre sau a altui strugure, dacă tot veni vorba.
Cu toate
acestea, din studiile doamnei Gabriela Petrea (năs. Ilișescu), incluzând teza
de doctorat „Cercetari privind înrudirea filogenetică a solurilor de viță de
vie autohtone prin analiza acidului dezoxiribonucleic (ADN)” prezentată la USAMV
Iași în 2011 (rezumatul putând fi accesat aici),
deducem că Feteasca neagră nu are legături puternice cu celelalte varietati
“românești” (inclusiv Feteasca albă, confirmând teza lansata de Jancis Robinson
via Ghețea și ceilalți și infirmând ipoteza tradițională lansată de
Ampelografia franceză de la 1903), cu posibila excepție a soiului Batută neagră
(dispărut din cultură, dar existând încă în colecțiile ampelografice), cu care
pare a împărți unele similarități.
Marketing preistoric
De asemenea, am
investigat ipoteza că în siturile arheologice corespunzătoare culturii Cucuteni
s-au găsit semințe de Fetească neagră (ipoteza utilizată în scop de marketing
de un producător de vinuri). După analizarea mai multor articole și lucrari de
paleobotanică, semnate de Marin Cârciumaru, Felicia și Dan Monah, deși într-un
anumit tell s-a găsit semințe de vitis silvestris și o sămânță carbonizată de
vitis vinifera (ceea ce reprezintă prilej de dispută între specialiști, unii
considerând că o sămânță nu poate fi considerată o dovadă tare a practicării
viticulturii în perimetrul analizat), nu reiese de nicăieri că s-ar fi putut
identifica un soi anume și cu atât mai puțin unul care să fi rezistat până în
prezent.
În orice caz,
după Cătălin Zamfir (Academia Română, Centrul de Cercetări pentru Oenologie),
încadrarea Feteștii negre în Proles orietalis subproles caspica înseamnă că are
anumite caracteristici de evoluție vegetativă corespunzătoare soiurilor ce
aparțin acestei regiuni (tip de dezmugurire, funcționalitatea florilor,
perioada de vegetație etc.).
Proveniența din
Vitis silvestris (vița de vie sălbatică) pare a fi o supoziție rezonabilă, atât
datorită aspectului viguros al plantei, cât și faptului că încă se găsesc
diverse varietăți de vitis silvestris în pădurile noastre. Să ne gândim că
suprafața împădurită din Moldova Evului Mediu era mult mai mare față de prezent
(a se vedea Constantin C.Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi
timpuri până astăzi, 1976).
Astfel, e probabil
că s-a produs o multiplicare pe lângă casele localnicilor, în timp planta
ameliorandu-se prin selecție. Arealul de cultură foarte restrâns (pana in
secolul XX) susține această ipoteză.
Până la studii
temeinice privind paternitatea asupra acestui strugure, consideram rezonabilă
ipoteza descendenței directe a varietății Fetească neagră din vitis silvestris,
asa cum a fost susținută de scoala românească de horticultură și oenologie.
În concluzie,
Feteasca neagră pare a fi o varietate cu un areal de cultură restrâns în
podgoriile din jurul Iașiului, cu răspândire redusă până in secolul XX, soi prefiloxeric,
cu certitudine vechi, o dovadă fiind numărul de biotipuri, probabil descendent
direct din vița de vie sălbatică. Mai mult, studiile recente par a infirma
legăturile tradițional acceptate cu alte varietati autohtone.
După toată
aceasta poveste, cum să nu simți puțină empatie pentru sărmana Fetească? O plantă plăpândă, pură si neîntinată, ieșită după multe peripeții din pădurea întunecată, singură, fără
rude în viață…Dacă ne gândim mai bine chiar seamănă cu o poveste arhicunoscută!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu