Gamza (Cadarca) 2004 Septemvri Hebros Winery

Al doilea razboi balcanic nu este o amintire placuta pentru bulgari. De altfel, animozitatea bulgareasca fata de romani isi trage seva de acolo. Nu vor uita prea repede ca in timp ce repurtau victorii impotriva sarbilor si grecilor, brava armata romana- neutra pana atunci- a trecut Dunarea si a ocupat nestingerita Dobrogea de sud, amenintand Sofia, cauzand astfel Pacea de la Bucuresti in urma careia Bulgaria a pierdut cam tot ce castigase in urma primului razboi balcanic.

Trecand peste acestea si chiar peste celebrele mentiuni xenofobe din Scrisoarea III, care tin pentru multi romani loc de adevarata istorie si realitate (de altfel, ilustra creatie eminesciana a fost foarte eficient exploatata de catre comunisti, care aveau nevoie de un text literar simplu din care sa extraga frica fata de vecini si ura pentru tot ce este strain, adica diferit de tine insuti), cele doua tari impart si lucruri mai surprinzatoare.

Un lucru bun pe care il impartim cu vecinii nostri este un soi de vita de vie numit la noi (si in Ungaria) Cadarca (cu sau fara K), iar la vecinii bulgari Gamza, si in Serbia- sub numele asemanator de Skadarska. Vinul obtinut din strugurii de cadarca este rosu, de regula sec, corpolenta medie, culoare rosie intensa, cu note condimentate subtile (nu atat de evidente ca la Feteasca Neagra), un iz de visina, dar pe ansamblu- in cazul vinurilor de calitate- se poate spune ca proprie ii este tocmai o non-identitate, o non-continuitate a gustului in degustare, fapt care il face interesant dar mai greu de apreciat. In teorie, cadarca are si o tehnologie de producere mai deosebita (boabele stafidite se culeg separat se preseaza usor si se pun pe fundul unei cuve peste care se toarna vin de buna calitate si se lasa la fermentat 4-6 saptamani, etc). Nu stiu daca se mai produce astfel, ma indoiesc totusi.

O noua infruntare bulgaro-romana, fatisa si fara neutralitati false, a avut loc saptamana trecuta in sufrageria mea. Combatantii au fost: Gamza, 2004, Septemvri (in vestul extrem al Thracian Valley) producator Winery Hebros, si Cadarca, 2005, Minis de la Wine Princess ajutata de al sau Sancho Panza- Cadarca 2008, Dealurile Tirolului de la Senator Focsani (Monser) care se gasea intamplator in treacat prin frigiderul meu. Intuiam o infruntare inegala si asa a fost.

Gamza s-a dovedit un vin medium spre light-body, care o fi fost bun la vremea lui (au ramas unele indicii ale finetii si echilibrului), dar acum e oxidat si cu un neplacut gust de rugina. Scortisoara se mai simte inca. Despre post-gust si alte asemenea nu are rost sa vorbim in conditiile date. Oricum, apartenanta la aceeasi familie cu celelalte doua este neindoielnica. Marturisesc deschis ca nu stiu daca gamza respectiva este reprezentativa sau nu pentru aceasta varietate asa cum este facuta in Bulgaria, dupa cum nu stiu daca producatorul (Hebros Winery) este un fel de Carl Reh Oprisor sau de Vinexport Focsani.

Despre ale noastre am scris aici si, in treacat, aici. Nu mi-am schimbat parerea.

Concluzie: Nu-l pot recomanda nimanui. Poate intr-o aparitie mai recenta ar merita degustat, dar sticla incercata (din 2004) nu-i face favoruri producatorului.

Multumiri lui Dragos Capatana care a fost suficient de amabil sa-si gaseasca timpul necesar sa dibuiasca acest vin, in vacanta fiind, dar si ulterior pentru mica si nepretentioasa degustare comparativa.

Viciul Intrupat (foileton IV)



Disclaimer
Acest text nu reprezinta o idealizare sau o justificare a unui viciu sau a viciosilor. Este doar o incercare de “luare in cultura” a unui fenomen blamat si ignobil. Apoi, rafinam si mai mult rafinatul: materia prima nu este pesta de carciuma din piata, ci sunt texte din Rimbaud, Dante, Marx, Abelard etc. Cu alte cuvinte vorbim despre betia asa cum apare ea in cultura, si nu cea de care ne agaseaza pe strada sau aiurea. Daca moderatia nu este posibila, macar masura sa fie!

Precedentele parti: AICI

O ilustrare bună a ideii de viciu intrupat este Fiara lui Georg Trakl (foto), şi într-o mare măsură Trakl însuşi. Acest motiv al fiarei (sau al sălbăticiunii cum le place unora să traducă) apare pe parcursul întregii sale opere (redusă ca întindere, de altfel). Prefer să-i spun fiara pentru că surprinde mai bine caracterul sumbru, nocturn pe care-l are acest personaj. Trakl se referă la acest motiv cu teamă cum este înţelept să te adresezi oricărei muze, cu dragoste ca unei iubite, cu exaltare ca unei zeiţe, şi cu groază cum îmi închipui că te poţi adresa morţii (dacă e cazul). O mai face cu tandreţe, cu furie, vorbeşte uneori dojenitor. Un ton cu nimic deosebit-daca nu tonul cel puţin privirea- aceluia prin care în momentele sale de intimitate cu obiectul viciului beţivul conversează cu sticla.
Există şi un argument biografic: perioada de maximă intensitate creatoare a lui Trakl a fost însoţită de prezenta unei masini de fabricat ideal infailibile: morfina. De altfel a sucombat în urma unei supradoze. Fiara este şi somnul alb care apare uneori în poemele sale ('Blestemate fiţi voi, întunecate otrăvuri,\ Somn alb', Somnul[1]). Nu se poate spune despre austriac că ar fi fost genul de autor care să scrie rânduri terifiante despre moarte la opt seara pentru ca la opt şi un sfert să dea fuga la birt unde să chefuiască în cinstea împăratului Franz Joseph. Trakl era un om singur. El resimţea poezia ca o teroare biografică, ca ceva pustitor. Trebuie să fii născut destul de recent ca să nu recunoşti în paginile sale tragismul unui destin previzibil. Şi asta pentru că numai literatura are puterea de a transforma viaţa în destin (de aceea vorbim despre destinul Karamazovilor şi nu despre viaţa lor). Poezia este un viciu şi asta într-o accepţiune mai periculoasă pentru sănătate decât metalul unui ac de siringă.
Beţivul\Scriitorul\Pictorul reprezintă 'întruchiparea omului a cărei esenţa e deteriorată', care se afla 'expusă torturii a ceea ce este pustiitor'.
Trakl: O, intruchipare a omului, alcatuită din reci metale,
'Noaptea şi spaima scufundatelor păduri
şi a sălbăticiei pustiitoare a animalului;
Vântul încremenit al sufletului'[2].
Heidegger a intuit: 'Sufletul acestei configuraţii umane nu este bătut de vântul sacrului. De aceea el nu poate să pornească la drum'[3]. Nu poate să pornească la drum? Nu, răspunde Heidegger, pentru că drumul duce către 'permanenta-aflare-pe-drum'. Filosoful german rămâne fixat, în drumul nostru el nu ne va însoţi. Mai departe: de unde această 'sălbatică durere' (Inima), în această 'sălbatică inimă', în aceste 'sălbatice râuri de lacrimi' ? Ce este cu această sălbăticiune omniprezentă? Flash-ul[4] ca fulger, această iluminare, acest 'foc care purifică noaptea sfâşiată' (Furtuna), provoacă durerea, dar o suferinţă care este 'învâlvorata privelişte a sufletului nemărginit'. Delirul poetic (Fiara, un proces) sondează această nemărginire, 'căci din negrele minute ale nebuniei, pururi se trezeste mai sclipitor/ cel ce rabdă pe pragul împietrit' (Cântecul celui plecat). Dar din aceeaşi furtună reiese şi 'spaima, şarpe otrăvitor', producţie a unui zeu mânios, nimeni altul decât fiara\jivină\salbaticiune. Gustul nemărginirii şi groaza nu fac decât să întregească efectul dialectic (dar nu speculativ) şi spectral al pharmakonului. Fantomatic pentru că în poemul lui Trakl, Seara: umbrele glorioaselor vremi în oraşul în care ticăloşită şi rece Locuieşte o generaţie în putrezire care pregăteşte nepotului alb viitor întunecat, în umbrele înghiţite de lună (Enter ghost), In the dead vast and middle of the night (Hamlet), bântuie descărnat, putrezit (să ne amintim: strigosus), spectrul Umbrei (înca un spectru al spectrului: în traducerea lui Stern, Ghost este tradus prin Umbra). Povestea cunoscută: trecutul tată îşi observă regatul putred (rotten), timpul este scos din matcă, enter ghost-răzbunare-exit ghost.
Odată încheiată ultima scena a piesei lui Shakespeare, după confruntarea violentă şi moartea lui Hamlet, din umbră apare şi fantoma lui Marx: ´în numele ordinii o agitaţie sălbatica şi golita de orice conţinut; în numele revoluţiei, predica cea mai solemnă în favoarea ordinii, pasiuni fără adevăr, adevăruri fără pasiune, eroi fără eroism, istorie fără evenimente´[5]. (Excurs: În Hamlet pasiunea este dublată de adevăr, iar eroismul îşi are un erou. Dar...Ce ar fi înţeles Fortinbras, intrat în sala tronului, din carnagiul înconjurator, dacă Horatio ar fi sorbit ultimele picături de otravă, dupa cum intenţiona? Horatio, singurul capabil să redea sensul povestirii, face din Hamlet un erou, un ´Rege între Regi´ dupa cum anunţă noul rege în ultimele versuri ale piesei).

Într-o asfel de perioadă istorică oamenii şi evenimentele ´par niste umbre care şi-au pierdut trupul´[6]. Să mai crezi în istorie când legile ei sunt haotice? Să-ţi mai însuşeşti principiile ei când pasiunile sunt fără adevăr şi adevărurile fără pasiune?

´´Halucinaţiile sunt fără numar. Tocmai de ele am avut parte, mereu: pierderea credinţei în istorie, uitarea principiilor´´[7]. Prin apariţia spectrului două lumi strict separate se întretaie, halucinaţia fiind la ea acasă, lumea asta şi lumea cealaltă devin una. Pe drum destinaţia este aiurea (hallucinor înseamna 'a aiura'). Aşa poposim în morgana altui poet blestemat: Rimbaud (foto). Fantasmagoricul apare aici în deplinătatea funcţiunilor sale.
Rimbaud: ´M-am deprins cu halucinaţia simplă: vedeam o moscheie în locul unei uzine, o şcoală de toboşari alcătuită din îngeri...Am sfârşit prin a socoti sacră dezordinea minţii mele`. Deliruri II (Alchimia verbului)
Ernst Curtius: ´La baza teoriei despre delirul poetic stă ideea profundă despre inspiraţia sacră (numinose inspiration) a poeziei - o concepţie care, din epocă în epocă, reapare tot mereu ca un fel de ştiintă esoterică despre originea divină a poeziei´[8].

Derrida (foto): ´ceea ce este propriu pharmakon-ului consistă într-o anumită inconsistenţă, o anumită improprietate, această non-identitate cu sine permiţându-i întotdeauna să fie întors împotriva sa. În această răsturnare este vorba de stiinţă şi de moarte ´[9].

Rimbaud: ´Eu este un altul´ (Scrisoarea Vizionarului)
´Otrava asta va rămâne în vinele noastre...Credem în otravă...Eleganţă, stiinţă, violenţă! Aceasta e vremea Asasinilor´ (Dimineaţă de beţie)
: ´Dar Vampira care ne face mai buni ne porunceşte să ne distrăm cu ceea ce ne lasă dumneaei´ (Nelinişte-Angoisse)
Legendă: Să spunem că, din păcate, doar sublinierile ne aparţin. În spiritul polisemantic al pharmakon-ului, Vampira nu este altceva decât fiara/salbaticiune/jivină, care la rândul ei este otrava care ne face mai buni, anti-bioticul care vindecă, leac şi/sau otravă, anume: pharmakon. Ştiinta poeziei şi moartea/violenţă survin din uzul pharmakon-ului. Vremea Asasinilor? Majoritatea exegeţilor lui Rimbaud sunt de acord că utilizarea italicelor, precum şi a majusculei, indică spre cunoscuta sectă a Asasinilor, din Persia, ai cărei membri erau drogaţi, dar nu doar aşa cum ne informează Michelet în Istoria Franţei, pentru a putea ucide fără remuşcare, ci mai ales datorită dependenţei de opium, doza fiind condiţionată de crimă (evident deloc la întâmplare). Să mai amintim ca acest poem cuprins în volumul Iluminaţiile, numit Dimineaţă de beţie (!), a fost conceput după opinia lui Antoine Adam în perioada londoneză a poetului, când acesta era un frecvent vizitator al ´ceainăriilor´ chinezeşti? Asemeni drogului muza poeziei, această vampiră, sau sălbăticiune cere fidelitate cu orice preţ, fie el moartea/violenţă (zeul mânios al lui Trakl), oferind în schimb ştiinţa poeziei, învâlvorata privelişte a sufletului nemărginit, necunoscutul. Apariţia spectrului, simulacrului, a nălucii, deprinderea literei, pharmakon-ul (leac/otravă), sălbăticiunea nasc groaza (´groază, tu, şarpe otrăvitor´, Furtuna, Trakl). Violenţa? În Hamlet-ul lui Shakespeare, în Decameronul lui Sade, în Sub Vulcan al lui Lowry, este prezentă. Moartea se plimbă printre noi ca în filmul lui Bergman Al Şaptelea Sigiliu. Rimbaud îşi stinge din suflet orice nădejde omenească prin ´saltul surd al fiarelor sălbatice´. Am aşteptat prea mult: în latină violentia înseamnă sălbatic.
Moartea şi ştiinţa: ´poetul este marele bolnav, marele criminal, marele blestemat - şi supremul savant! - căci ajunge la necunoscut ´ (Rimbaud[10]).
A mai ramas ceva. Care ar fi legatura între ´non-identitatea cu sine a pharmakon-ului´ şi arhicunoscuta sintagma a lui Rimbaud? Cu siguranţa nu o să vă vină să credeţi, dar răspunsul îl va da fiinţa ce se cheamă Moartea:
´Orice spirit mare înfăptuieşte în viaţă două opere: opera de om viu şi opera de nălucă.
Omul viu îi vorbeşte secolului o limbă pe înţelesul acestuia; el, geniul, ţine seama de prostie; el, facla, ţine seama de umbră.
În timp ce omul viu înfăptuieşte prima operă, năluca gânditoare, noaptea, în liniştea universală, se trezeşte în omul viu, o, ce groază! Cum? spune fiinţa omenească, nu e asta totul? - Nu, răspunde strigoiul, scoală-te în picioare, bate un vânt puternic, câinii şi vulpile latră, bezna domneşte pretutindeni, natura se înfioară şi tremură sub pleasna biciului lui Dumnezeu; broaştele, şerpii, viermii, urzicile, pietrele, boabele de nisip ne aşteaptă: în picioare!...Vino să-ti împlineşti cealaltă operă!
Ideile, în această operă, nu mai au chip omenesc. Scriitorul strigoi vede ideile năluci. Cuvintele sunt năucite, frazele se înfioara...geamul păleşte, lămpii îi este frică. Ce repede trec ideile năluci, pătrund în creier, strălucesc, înfricoşează şi pier..., fecundează sau trăsnesc.
Opera din timpul zilei a mers, a alergat, a strigat, a cântat, a vorbit, a strălucit, a iubit, a luptat, a suferit, a alinat, a plâns, s-a rugat. Opera din timpul nopţii, sălbatică, a rămas tăcută...Nu stai oare acum, tremurător, şovăitor, înfricoşat? Ia seama, o tu, omule viu, om al unui secol, proscris al unei idei pământeşti; căci asta-i nebunie, căci asta e mormânt, căci asta e nemărginire, căci asta e o idee nălucă.´
În acest pasaj este totul. (Heidegger, via Gabriel Liiceanu, spunea că în Moartea lui Ivan Ilicii se găseşte totul). Dar citatul nu provine din Tolstoi. Ci din procesele verbale ale şedinţelor de spiritism de la Jersey, unde fiinţa ce se cheamă Moartea răspunde unei întrebari puse de autorul Istoriei unei crime cu privire la una din operele sale în lucru[11]. Totul se încheie aici.




[1] Georg Trakl, din Poezia Germana Moderna, antologie, B.P.T., Bucureşti, 1967.
[2] din Siebengesang des Todes\Cântecul morţii pe şapte voci, trad. de Kleininger\Liiceanu, sau în versiunea lui Petre Stoica Cele şapte cântece ale morţii. Întrucât în acest caz s-a folosit traducerea primilor doi, am considerat potrivit să păstrăm grafia uzitată de ei.
[3] Originea Operei de Artă, pg.277.
[4] nota bene: Flash semnifică şi senzaţia irepetabilă, dar de scurtă durată, a primei doze injectabile.
[5] 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, cit. de Derrida, Spectrele..., pg. 176.
[6] ibid.
[7] Rimbaud, Noaptea Iadului.
[8] op.cit., pg. 124.
[9] Farmacia..., pg. 117.
[10] Scrisoarea Vizionarului, cit. de Beguin, Sufletul Romantic şi Visul, pg. 475
[11] Victor Hugo, cit. de Beguin, Sufletul Romantic şi Visul, pg. 474.

Vinul Pharmakon (III)

Disclaimer
Acest text nu reprezinta o idealizare sau o justificare a unui viciu sau a viciosilor. Este doar o incercare de “luare in cultura” a unui fenomen blamat si ignobil. Apoi, rafinam si mai mult rafinatul: materia prima nu este pesta de carciuma din piata, ci sunt texte din Rimbaud, Dante, Marx, Abelard etc. Cu alte cuvinte vorbim despre betia asa cum apare ea in cultura, si nu cea de care ne agaseaza pe strada sau aiurea. Daca moderatia nu este posibila, macar masura sa fie!
Dar unde merg beţivii după ce mor? A fi beţiv, ´a manifesta un gust foarte pronunţat pentru sticlă´, vorba lui Glucksmann[1], reprezintă evident un viciu, dupa cum limbajul comun consemnează, dar viciul nu este un direct ´ticket to hell´(pentru a parafraza un clasic in viaţă, anume Ozzy Osbourne). Încă de la Abelard viciul a încetat a fi considerat de către autorităţile teologiei un rău în sine. Viciul este nativ (de unde şi proverbul: câti oameni cel puţin atâtea vicii), este sădit în om de nimeni altul decât Dumnezeu. Cum respectivului nu-i putem reproşa nimic cum i-am putea reproşa omului propria imperfecţiune?
Scopul pentru care divinitatea a amplasat în om un întreg cazier venal este însă nobil: ´de unde măreaţa recompensă dacă nu există nimic căruia să trebuiască să-i facem faţă?´[2](Etica). Viciul devine obstacolul necesar luptei la capătul căreia se află preţioasa mântuire. Ceea ce face ca micul, măruntul, dragul nostru viciu să se transforme în păcatul cel aducător de puciosă este comsimţirea. Când acceptăm paharul în plus, acest bilet pentru rollercoaster, contorul păcatelor marchează încă o gigacalorie în cazanul cu smoală care ne aşteaptă primitor.
Să fim bine înţeleşi: aici nu vorbim despre beţia ocazională, de agrement. Aceasta nu este interesantă. Un mic exces din când în cînd se poate dovedi sănatos şi util. Nu. Aici ne referim la beţia cosmică care ne apropie de tainele universului aşa cum o cruntă durere de dinţi ne apropie de insomniile lui Cioran. Beţivul este posedat de sticlă, este robul ei, dar nu in modul vulgar al zicalei populare ci poetic. Sticla este pentru el un motiv cu adevărat polisemantic, ea este mama, iubita, confesorul, zeiţa, blestemul, dragostea însăsi şi desigur, inevitabil, moartea.
Beţia se instalează în centrul universului, parafrazându-l pe Nicolaus Cusanus, ´în eterna înţelepciune care este plenitudinea dorinţei sale, adică deopotrivă principiul, mijlocul şi realizarea´. Trecerea iremediabilă dintre beţia de agrement şi cea cosmică este susţinută de cea de la monden la mondial. Beţia poetică a anticilor îşi găseşte fundamentul în divin (ca în Fedru al lui Platon). Dialogul platonic a rămas necunoscut medievalităţii, dar teoria despre delirul divin al poetului s-a transmis prin filiera latină. Horaţiu se considera fie victima unei nebunii plăcute, fie răpit de Bachus[3], iar Arhipoetul spune că ´în timp ce Bacchus era stăpân pe creierii mei, Năvălea în mine Apolo şi mi-a spus lucruri minunate´.
Există aşadar o legătură strânsă între beţie şi Dumnezeu. Există o beţie mistică, şi s-ar putea ca într-o oarecare măsură orice beţie să fie mistică. În punctul maxim beţivul se simte în comuniune cu universul, nu-şi pune întrebări pentru că nu are nevoie de răspunsuri. El se simte aruncat în divinitate şi se crede o parte din ea. De aceea poate beţivii veritabilii au un orgoliu ieşit din comun. Dacă Anselm[4] vorbea despre onoarea lui Dumnezeu ca ceva ce i se datorează şi la care ar ţine foarte mult, vă daţi seama ce mândrie trebuie să posede fie şi o fărâmă din infinitatea sa.
Cioran spunea în Lacrimi şi Sfinţi: `vinul i-a apropiat pe oameni mai mult de Dumnezeu decât teologia. De multă vreme beţivii trişti- există alţii?-au compromis pe schimnici`[5]. Între beţia ca toxiinfecţie voluntară şi beţia extatică poate fi doar o diferenţă de gramaj. Între marii artizani ai excesului şi sfinţi există similitudini. Ambele situaţii arată că extazul, fie el mistic sau bahic, converteşte îndoielile în certitudini, atât sfântul cât şi beţivul judecând lumea într-o logică aparte, inaccesibilă celorlalţi. Sfântul suferă pentru că doreşte să-l imite pe Fiul lui Dumnezeu, să pedepsească carnea, beţivul a uitat demult de ce suferă. Primul are ca antidot al lumii impure credinţa, cel de-al doilea sticla. Într-un sens beţivul este un personaj mult mai tragic decât schimnicul. El fuge de sine pentru a fi întotdeauna altul (Je est un autre). Sfântul fuge de sine pentru a fi una cu Dumnezeu. Demonismul unuia şi angelismul celuilalt se ating. Extazul le este accesibil amândurora. Aceste cuvinte (demonism, respectiv angelism) tind să se transforme în clişee. Nu toţi beţivii sunt criminali cu privire psihopată şi taraţi fizic, după cum cu greu putem folosi atributul ´angelic´ în cazul voluminoasei mase de ţesut adipos de pe muşchii abdominali ai lui Thoma D`Aquino. Câteodata sfinţenia devine formală. Sfinţii despre care vorbim sunt cei mistici. Sunt cei care s-au autoflagelat denunţând concupiscenţa cărnii, cei cărora le-au apărut stigmate, cei care purtau adevarate conversaţii cu arhanghelii, sfinţii sau chiar Isus. De remarcat că sfinţenia este o medalie postmortem. În Cartea Breslelor nu există profesia de sfânt.
Acesta este punctul în care Sfântul şi Beţivul se despart. Primul ascede în Paradis la capătul unei vieţii stigmatizate de o suferinţă pioasă, în vreme ce ultimul se coboară în Infern acompaniat de ritmul lugubru al tarafului de lăutari, ca o împlinire a unui destin condus de Fiara care joacă între maşina de fabricat ideal şi deus ex machina.
Beţivul îşi da seama că în jurul său lumea a încetat să facă clic, asta pentru a aminti cunoscuta expresie a lui Constantin Noica. Ştie că relativ oamenilor comuni, a căror existenţă stă îngrădită de cele două milioane la întreţinere şi de urletele monstruoase ale celor patru progenituri plus nevasta, este ceva în neregulă cu el.
Sticla, ca recipient biografic şi anti-biotic al beţivului, marchează căderea şi claustrarea. Înauntrul este în acest caz infernul. Un infern Cu uşile închise, asemeni titlului piesei lui Sartre unde apare celebrul dicton 'infernul sunt ceilalţi'. Numai că în cazul de faţă locul damnaţiunii este 'personalizat'. Eu sunt un om singur, un singur infern, cum avea să spună Salvatore Quasimodo. Parafrazând (ori pe Sartre, ori pe Flaubert): 'infernul sunt eu'. Şi cum s-ar putea altfel când excessus nu semnifică altceva decât 'ieşire din viaţă'?
Dar simbioza organică dintre obiectul consumat/consumator şi subiectul alcoolic nu se aseamănă întrucâtva cu raportul logos-pharmakon[6] ? Căci aşa cum beţivul este captivat de substanţa consumată, tot astfel şi pharmakon-ul este cuprins în structura logos-ului. Beţia este un pharmakos, medicamentul şi otrava. Pentru consumatorul-consumat substitutul alcoolic posedă calităţi curative (instabilitatea ontologică este stăpânită prin lichidul îngurgitat:'daca nu beau acum mă sparg în bucăţi'; ontologie®hontologie ), şi desigur nocive. Moartea pare intrinsecă, ea vine să astupe mica enclavă de dezordine (să mai spunem că în timpul beţiei time is out of joint?), fiind ultima destinaţie a căderii. Poate că fiecare gram de absint, fiecare rând de poem, fiecare asceză mistică, poartă în sine un suicid latent. Într-un final şi Consulul lui Lowry, şi Trakl, poate şi Rimbaud, au avut conştiinţa consumului. De ce altfel ultimele poeme ale lui Trakl sunt închinate 'albastrei jivine'? O rugă finala, şi un rug, pentru că Fiara se hrăneşte prin combustia internă a acoliţilor ei. Pharmakon-ul nu reprezintă doar drogul material dar si scriitura sau pictura, inaugurează lungul drum al căutării logos-ului în copiile sale. Un proiect tragic, să recunoaştem. Poate de aceea Rimbaud a abandonat scriitura pentru a-şi găsi autenticitatea în propria biografie.
Cititi partea I si II. Ultima parte (IV): AICI


[1] Prostia, pg.135.
[2] Abelard, Etica, Paideia, Bucuresti, 1999, pg. 15.
[3] cfr. E.R. Curtius- Literatura Evului Mediu, Paideia, Bucureşti, 2000, pg.123.
[4] Anselm de Canterbury, De ce s-a făcut Dumnezeu om?, Polirom, Iaşi, 1997
[5] Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 48.
[6] Pharmakos-gr.- cuvant polisemantic insemnand in acelasi timp drog, medicament, otrava.

La marginea Drumului (foileton II)

Disclaimer
Acest text nu reprezinta o idealizare sau o justificare a unui viciu sau a viciosilor. Este doar o incercare de “luare in cultura” a unui fenomen blamat si ignobil. Apoi, rafinam si mai mult rafinatul: materia prima nu este pesta de carciuma din piata, ci sunt texte din Rimbaud, Dante, Marx, Abelard etc. Cu alte cuvinte vorbim despre betia asa cum apare ea in cultura, si nu cea de care ne agaseaza pe strada sau aiurea. Daca moderatia nu este posibila, macar masura sa fie!

Veghe scurtă si sfântă a beţiei!
Sfântă măcar pentru masca pe care ne-ai dăruit-o!
Rimbaud: Dimineaţa de beţie, Iluminaţiile
Termenul sociologic care se aplică beţivului este 'deviant social'. Cuvântul românesc provine din latinescul 'de via', care semnifică proprietatea de a fi lângă drum, de a sta alături. Betivul se situează la marginea drumului: este un marginal. Într-adevăr ni-l putem închipui, aşezat la o masă, pe o terasă parisiană, obturând trotuarul şi traiectul trecătorilor. Aici survine diferenţa capitală; spre deosebire de ei, beţivul nu are destinaţie, nu este trecător. Cei care aleargă pe Wall Street sau de ce nu? bulevardul Magheru par stabiliţi în fuga lor. Destinatio înseamnă, în primul sens al cuvântului, stabilire, pe când semnificaţiei originare modernitatea i-a adăugat un caracter proiectiv: pe drum destinaţia este înainte. Mai bine zis: va fi. Pentru trecătorii bulevardelor aglomerate destinaţia este proiectus , prezintă un viitor problematic plin de neprevăzutul evenimentelor ce le vor ieşi în cale. Destinaţia marginalului alcoolic are sensul antic. Beţivul este static, viaţa sa este expresia unei fixaţii pentru maşina de fabricat ideal. Nu e de mirare. Destino chiar asta înseamnă: a fixa (ex. destino rates ancoris= a fixa plutele cu ancore). Există ceva mai static decât cheflii din Luikkerland-ul lui Bruegel cel Bătrân? 'Beţivul beat' (mai bine spus ebrius=beat, decat ebriosus=beţiv. Ebrius reprezintă actualizarea lui ebriosus ca potenţă) stă locului, nimic din exteriorul său nu apare în mişcare.
Asemeni Spectrului din Hamlet, beţivul apare static, este o apariţie, o arătare. Însă această stare locului, încremenire şi imobilitate remarcă existenţa unui tumult subînţeles. Imobilitatea spectrului survine ca urmare a dezarticulării timpului şi lumii, imagine oximoronică a perturbării ordinii. Beţivul din arestul poliţiei nu a perturbat doar ordinea publică, ci şi cosmosul ca idee a ordinii. El se abate din Drum pentru a poposi în Cârciumă. Îşi justifică excesul prin senzaţia inaccesibilă celorlalţi, cum observa Gerard Vincent, dispretuieşte valorile încetăţenite: sănătate, muncă, proprietate, carieră, am adăuga: familia. Refuzul destinaţiei tradiţionale îl face deviant în ochii societăţii. (Fantoma lui Marx apare discret: oare Drumul nu este Capitalul? oare beţivul nu este întruchiparea proletarului? oare dispreţul pentru munca, familia, proprietatea, cariera, toate de sorginte burgheză, nu poartă în sine sâmburele Revoluţiei? Când la capătul Drumului stă exploatarea omului de către om, nu este mai înţelept să te opreşti?).

Enunţam tumultul din spatele imobilităţii, ca peisajul distorsionat din spatele personajului static din Strigătul lui Edvard Munch. Şi acolo ca în situaţia noastră imaginea ansamblului este motrică, vibrantă, pe cand personajul apare fixat. Dacă amintim faptul că pictura lui Munch este considerată expresionistă, reprezentând peisajului ca oglindire a lumii interioare, nu suntem decât la un pas de eroul nostru alcoolic. Imaginea spectrul şi a beţivului nu sunt decât apariţii statice ale dezarticulării interne. Să fim inţeleşi: Drumul nu este fundalul Strigătului, iar dacă lumea noastră cea de toate zilele ar fi produsul unui Dumnezeu expresionist, atunci în urma fiecarui sentiment de disperare al lui, să zicem, Norman Bates (eroul din Psiho) ar rămâne mormane de cadavre ciopârţite.
Destinaţia beţivului nu este înainte, ca fuga trecătorilor pe Drum. Traiectul său este acelaşi cu cel al hamsterului din cuşca rotativă: o cursă internă. Cursus, cuvântul latin de la care provine 'cursa' autohtonă, semnifică într-un prin sens nimic altceva decât fugă, goană. Un alt sens este cel de 'a impiedica', de unde cursa insemnând capcană. Nimic mai apropiat biografiei alcoolice decât sintagma Fuga Captivă. Destinaţia bahica nu iese în faţă, în coordonata orizontală a Drumului, ci rezultă din dimensiunea incomensurabilă a internului: căderea, închiderea în sine.
Înainte de a intra în infern, Dante este condus de muza spre un tărâm unde locuitorii nu sunt ´nici fideli puterii creatoare, dar nici rebeli n-au fost.´ Cei de aici nu au nici onoare, nici infamie, nu sunt nici în purgatoriu, dar nici în iad [1]. Ei stau laolaltă cu îngerii căzuţi şi păcatul lor după Dante este că ´sunt închişi în ei`. Închis în sine, beţivul trăieşte într-un veritabil ´past-time paradise`, vorba lui Stevie Wonder. Fuzionat cu maşina de fabricat ideal[2], viaţa sa se transformă în destin. Este sortit să piară devorat de Fiara sa (Rimbaud se intreaba:´cărei jivine să mă închin?´, şi tot ce gaseşte este ´viciul acesta care şi-a înfipt în mine rădăcinile dureroase încă de la vârsta când am început să judec´[3]), fie ea sticlă, poezie, dragoste, sau Dumnezeu. Încercările sale de a se sustrage sunt asemeni sortite eşecului împlinind tragismul. Scurtele momente de luciditate nu fac decât să-l lase lipsit de obiectul dorinţei, să-şi observe nuditatea propriului sine, aşa cum conştiinţa tragică postulată de Hegel în Fenomenologia Spiritului vede doar statuile goale, părăsite de suflul divin care le anima odată. Sau dacă preferaţi aşa cum beţivul rămas fără bani are o fărâmă de luciditate şi îşi trăieşte căderea în goliciunea sticlei (cum delicat spuneau cei de la Nickelback: ´I´ve been to the bottom of every bottle´). Şi beţivul este închis în sticlă (´On ne part pas`, din poemul Sânge Stricat al lui Rimbaud ), obiect care devine atât recipientul vieţii sale, dar şi limita peste care nu va putea trece niciodată oricât ar încerca. Tentativa de a depăşi o limită de netrecut dă tot sublimul tragicul, explica profesorul Ion Ianoşi .
Pe eroul lui Malcolm Lowry, Consulul din romanul Sub Vulcan[4], mescalul îl izolează într-un trecut care deşi paradisiac, este sursa celor mai întunecate obsesii şi regrete. Şi într-adevăr reveria Paradisului nu poartă în sine regretul că orice paradis este pierdut? Poate şi de aceea atunci când Yvonne, Eva redivivus, se întoarce pentru a-l salva din recipientul biografic care îl ţine captiv, eroul se încredinţează treptat că tragicomedia sa trebuie împlinită, respingând mâna de ajutor pe care de altfel o aşteptase cu speranţă. Consulul nu vrea să fie mântuit, îşi acceptă curajos (e greu să fii erou literar) căderea. El nu vrea să fie salvat, convieţuirea cu propria jivina îi este de ajuns. Destinul autorului Lowry e aproape identic cu al personajului (nu e nici o surpriză: scriitorii `serioşi`, `titanii literaturii` nu vor putea niciodată să scrie o astfel de carte). Şi nu întâmplător, atât pentru opera şi viaţa sa, cât şi pentru aceste rânduri, ca motto-uri ale romanului stau un fragment din Antigona lui Sofocle, dar şi următoarea sentinţă a lui Goethe: `Wer immer strebend sich bemuth, den können wir erlösen` (`Numai pe cel ce se străduieşte fără încetare să se înalte...pe el îl putem salva`).
prima parte: aici. partea urmatoare (III): AICI


1´de iad respinşi, căci ar putea cei răi din iad cu ei să-şi facă onoare´, Dante Infernul, Prietenii Carţii, Bucuresti, 1998, cântul III.
2. această frumoasă sintagmă îi aparţine lui Andre Glucksmann.
3. Sânge Stricat, Arthur Rimbaud, O şedere în Iad, Integrala poetică, Eminescu, Bucureşti, 1999.
4. Marlom Lowry, Sub Vulcan, Univers, Bucuresti, 1999.